Rododendronii din Leaota

Ultimul week-end prelungit, prilejuit de ziua liberă de luni, cu ocazia Bunei Vestiri, ne-a oferit șansa de a rezolva în primele două zile obligațiile de natură familială-parentală. Simțeam că măcar una din cele trei zile am putea-o rezerva pentru o egoistă și singuratică excursie montană. Însă ea trebuia să aibă loc undeva în apropierea casei, pentru a nu parcurge trei-patru ore în mașină, pentru a minimiza costurile (inclusiv cu benzina, marea problemă a tuturor), renunțînd la cazarea peste noapte, dar și pentru a fi la baza traseului cît mai devreme posibil. În plus, nici nu voiam să mai fi văzut acel munte. Grea misie, căci Bucegii ne sînt mult prea cunoscuți, iar asaltul turiștilor de ocazie, care își parchează mașinile lîngă Complexul Piatra Arsă, îi fac irespirabili și greu frecventabili. Parcă nici nu mai ai senzația că ești pe munte, ci în Sinaia sau Bușteni. În Munții Ciucaș fuseserăm chiar pe la finalul lui aprilie. Piatra Craiului necesită o pregătire mai detaliată și mult mai mult timp decît aveam noi, fiind vorba de o ascensiune abruptă, iar Munții Baiului, rudă săracă, nu mai meritau parcurși încă o dată, fiind mult prea plicticoși. Creasta lor este mai degrabă un traseu pentru nesuferitele ATV-uri. Studiind marea hartă geografică a țării noastre pe care o am în birou, am constatat oarecum uimit că între Munții Bucegi și Piatra Craiului, ca o vînătă, alungiți spre sud-vest se află Munții Leaota, între județele Dîmbovița și Argeș. Înălțimea vîrfului nu era deloc de lepădat, măsurînd 2.133 de metri, respectabilă pentru Carpații noștri. Am studiat cîteva zile chestiunea pe Internet (oare cum ne descurcam în 1993 sau 1994? – studiam hărțile și cam atît, alte surse de informare nu prea aveam) și am descoperit cîteva experiențe ale unor temerare de prin 2014 sau 2016 care își descriau aventurile avute tot într-o oarecare zi de iunie. Cum era și cazul nostru. Din fericire, una dintre blogărițele montane oferea detalii despre cea mai rapidă modalitate de a ajunge într-o singură zi din București la baza traseului, pentru o drumeție de o zi, cu întoarcere în Capitală. Aveam avantajul distanței mult mai scurte. Ne puteam trezi chiar la 7,30 sau 8 căci ziua urma oricum să fie extrem de lungă, soarele nu mai apune ca în aprilie sau octombrie, pe la 18-18,30. Prognoza meteo nu era strălucită, se anunțau averse, mai ales la deal și munte. Dar oare de cîte ori ea nu s-a înșelat și în loc să plouă la ora 12 (80% șanse) începea să toarne cu găleata pe la ora 18? Ni s-a întîmplat acest lucru și în Munții Călimani. Dacă ne-am fi luat după acea prognoză meteo nu am fi ajuns să admirăm panorama Lacului Colibița. Dar oare nu este asumarea riscului condiția esențială a fiecărei călătorii (chiar și cea organizată de un tur-operator presupune diverse riscuri, să fim onești)? Căci altfel am sta mereu doar în case și nu am ieși din rutina zilnică. Din care peste un an de zile nu-ți mai aduci aminte nimic. Cine-și mai aduce aminte că acum un an a plătit trei facturi într-o frumoasă zi de joi? Chiar dacă la găsești după ani și ani pitite prin cutii, nu-ți aduci deloc aminte cum le-ai achitat.

Mi-am notat pe o bucată de hîrtie informațiile (nu mă bazez numai pe telefonul mobil și Internetul lui, care în coclauri poate fi destul de năzuros) și am pornit la căutarea Taberei Căprioara și pe aplicația de localizare. Exista! În zonă ar fi fost nu mai puțin de trei tabere pionierești, acum scoase din circuit. Greu de înțeles de ce marea majoritate a acestor sute de tabere ale regimului ceaușist au fost abandonate, distruse, dezmembrate, furate, bucată cu bucată, în condițiile în care și micii români de după 1990 ar fi putut beneficia de ele. Numai în zona Cîmpinei sînt două distruse. Evident, ar fi trebuit reechipate modern, regîndite, dotate obligatoriu cu wi-fi și cantine moderne cu mîncare adevărată (nu supele chioare comuniste și mîncărurile de cartofi fără cartofi), dar ideea în sine nu era deloc rea căci toate se aflau amplasate în mijlocul naturii... Am traversat o parte din comuna Moroeni, observînd siderat cum fiecare curte avea în față mormane de piatră de rîu fasonată, aparent toată comunitatea se ocupa cu acest business. Trebuie să fii foarte prudent cînd traversezi această porțiune din comună, localnicii par dominați de o anarhie sublimă, indiferent dacă este sîmbătă sau luni. La un anumit moment drumul asfaltat o cotește spre dreapta. Ne apropiam. Nu am ajuns chiar pînă la Tabăra Căprioara (ce nume gingaș) pentru că un drum forestier pietruit, iar uneori chiar purtînd urme de asfalt cotea spre stînga, către Cabana Brătei pe care nu am regăsit-o în Ghidul cabanelor publicat de Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, ediția a III-a, 1968, pesemne a fost construită după acea dată. Mașina unei firme de pază și protecție (poate chiar Mao sau New Mao) era parcată pe partea dreapta. Am oprit și am întrebat dacă drumul acela forestier chiar ducea către Cabana Brătei. Răspunsul a fost afirmativ, mai mult, am fost asigurați că nu ne vom rupe mașina. Ca și în alte rînduri, am fost mîndru că ne-am achiziționat o mașină solidă, puțin sofisticată, dar care are pragul ridicat. Experiența auto de vreo șase kilometri părea a fi de-a dreptul de off-road. Am traversat inclusiv un tunel care tăia un versant muntos. Urmele exploatării din perioada regimului comunist erau evidente – rămășite de asfalt (ceea ce însemna că înainte de 1989 drumul era asfaltat, dar în buna tradiție postdecembristă și această șosea a fost lăsată în paragină) – sau un lung monstru din beton care părea a fi facilitat exploatarea/extragerea rocii din munte. Am răsuflat ușurați doar cînd am ajuns la ceea ce părea a fi o cabană, înconjurată de vreo zece autovehicule parcate. Alți turiști deja se pregăteau să-și înceapă ascensiunea. Era 10,30, o oră rezonabilă. Am răsuflat ușurat, căci din numeroasele mele experiențe anterioare, cea mai grea parte a unei expediții montane este tocmai descoperirea locului de unde începe traseul. După aceea ai nevoie de multă apă, poate și de o bere ascunsă pe fundul rucsacului, rezistență fizică, voință, noroc și prevedere pentru a-ți îndeplini obiectivul. Dar uităm că aventura montană nu se supune regulilor corporatiste, oricînd poți da înapoi fără să-ți fi îndeplinit obiectivul, fără rușine. Muntele necesită asumarea acestei modestii (cumva de natură creștină) – sîntem neînsemnați (chiar dacă ambițioși) și trebuie să ne dozăm energiile. Dacă nu mai putem, ne oprim. Pe munte există mereu și o altă dată, și o a doua oară. Ceea ce nu a fost cazul nostru, în ciuda unui urcuș susținut prin pădurea de conifere, depășind un grup de tineri ardeleni, mult mai bine echipați decît noi. Dar noi veneam din județul care în perioada interbelică avea reprezentată pe stemă o singură imagine – o capră neagră cocoțată pe o stîncă.  

La trei sute de metri de vîrf, un drum forestier care venea din Argeș permitea accesul mașinilor de teren. Trei, de fabricație japoneză, reușiseră cumva să ajungă pînă aproape de Vîrful Leaota. „Grătarul sfîrîia, maneaua lăcrima, femeia (se) unduia” (exagerez pentru rimă), cam pe la 2.000 de metri altitudine. Nu voi înțelege niciodată ambiția acestor oameni pentru care muntele nu reprezintă nimic altceva decît un decor pentru grătar. Nu le era mai bine puțin mai jos? Micii și berea nu ar fi avut același gust la 1.000 de metri și nu la 2.000? Sînt Salam și Cașcaval mai virtuozi dacă ariile lor umplu cerul, crestele și crevasele, cucerind într-un anumit sens însăși eternitatea naturii, ultimul refugiu neîntinat de noi? Nu i-am invidiat nici la coborîre, după ce am ajuns în Vîrful Leoata (2.133 de metri), îndurînd ploaia torențială, observîndu-i refugiați în mașini, așteptînd trecerea ploii pentru a-și relua ritualul inițiatic (grătar-manea-unduire-behăire). Noi aveam drumul nostru. Morala noastră. Respectul față de munte, pînă la urmă. Ceea ce nu era cazul cu posesorul unei alte mașini de teren, parcată la o mică distanță de celelalte trei, pe o pantă, care încerca să-și ascundă scopul principal – culegerea florilor de rododendroni. Pe moment puteam să jur că se comite o infracțiune, dar se pare că rododendronul nu ar fi protejat de lege, precum alte plante (floarea-de-colț, de exemplu). Ultima parte a traseului către vîrf, parcurs ghicindu-l, căci marcajele le-am pierdut imediat după ce am iești din pădure (dar fusesem avertizat că trebuie să urmăm niște mici tumuli de piatră, momîi, cum ar fi desemnați în limbajul de specialitate), a fost dominată de spectaculoasele covoare de rododendroni înfloriți. Aceasta ar fi o plantă originară din zonele cu ierni blînde din China și India, dar în mod sigur s-a aclimatizat în zonele noastre montane, care numai blînde nu erau în trecut. Poate acum să nu mai fie ca acelea de odinioară, ceea ce le priește și mai mult.

Înainte de a ajunge pe Vîrful Leaota, ploaia s-a dezlănțuit (meteorologii cred că au fost foarte mulțumiți), dar eram deciși – Poate și să ningă, nu vom da înapoi. Eram protejați rezonabil de pelerinele impermeabile de ploaie. Înaintea noastră, pe un alt traseu care venea dinspre Argeș, ajunsese un alt grup de montagnarzi, dar și o mașină de teren. Un cuplu matur s-a dat jos și m-a rugat să-i fotografiez. Să ajungi cu mașina la 2.133 de metri nu e lucru de colea! Exact ca blogărița din 2014, nici noi nu am zăbovit foarte mult în vîrf, dar ne-am făcut fotografii, e drept. Pe drumul de întoarcere, ploaia ne-a însoțit fidel pînă la mașină, încă două ore. La coborîre am mers mult mai repede și am avut timp berechet să mă gîndesc la cuvintele lui Romulus Rusan despre fotografie, din minunata trilogie O călătorie spre marea interioară (volumul 2, ediția Editurii Spandugino, București, 2019):  „Fiecare fotografie – și cîte sute n-am făcut pînă acum, și cîte alte sute nu vom face de-aici încolo?! – este o senzație amînată, o procură dată lumii provizorii prin care ne strecurăm grăbiți, promițînd s-o trăim altă dată, s-o gustăm pe îndelete într-un viitor nedefinit. Cum de n-a făcut nimeni pînă acum procesul fotografiei ca mijloc de înstrăinare, de rupere de natură, de transformare a trăirii în surogat?”. Este preferabil totuși să fotografiezi rîurile roz de rododendroni decît să-i iei acasă, în sacoșă, pentru a face magiun sau ulei. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: wikimedia commons