Putem vorbi cinstit despre alocațiile copiilor?
„Aflăm din rapoarte oficiale faptul că peste o treime dintre copiii din România trăiesc sub pragul sărăciei și 150.000 adorm flămînzi (…). Solicităm atît Administrației Prezidențiale, cît şi Guvernului României să găsească soluțiile necesare pentru alocarea sumelor aferente, astfel încît copiii să beneficieze de alocațiile mărite.“ Am citat dintr-un comunicat de presă al Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți – Învățămînt Preuniversitar. Nu e singura federație de acest gen și nici cea mai deschisă la nou, dar să zicem că e cu părinți și federație, deci ceva semnificație trebuie să aibă.
Numai mie mi se pare foarte bizară această abordare? 150.000 de copii care se culcă flămînzi e o imagine îngrozitoare, dickensiană. Și adevărată. Și manipulator folosită în acest caz. Sărăcia în rîndul copiilor este mare în România, de departe cea mai mare din UE. A fost și motivul pentru care, în 2016, am creat și am început aplicarea primului (și singurului) pachet antisărăcie integrat, care punea problema copiilor în centru. Am lansat apoi cel mai mare program de reducere a abandonului școlar, cu fonduri europene, și circa 75.000 de copii săraci vor sta la școală dacă proiectele aflate în curs sînt bine implementate. Zic astea ca să fie clar că am făcut ceva cînd am avut ocazia, nu fac balet din vorbe.
Alocația universală pentru copii este o măsură simplă, populară, pe înțelesul oricui. Dar ca măsură socială este una foarte slabă. Pentru că o ia și un copil de corporatist foarte bine plătit, și un copil de europarlamentar. O iau și copiii lui Cristi Borcea, și copiii care chiar se culcă flămînzi. E corect? Ca om de dreapta – tocmai am fost înfierat de stînga „caviar“ de pe Facebook ca autor al manifestului doctrinar de poziționare a USR ca partid de centru-dreapta modern –, spun deschis că nu e corect.
Să vă spun o poveste personală. Au trecut cinci ani de cînd l-am întîlnit pe Elisei. Era în timpul unei vizite de documentare despre programul „Fiecare copil în grădiniță“. După ce am fost la grădinița din Budila, o comună la 20 de kilometri de Brașov, am mai rămas puțin prin clădire. Afară aștepta un om mic și înțelept. Aștepta să vină bunica. Am schimbat cîteva cuvinte. Apoi ne-am întîlnit prin sat, cu bunica. Așa am aflat povestea lor. Elisei și sora lui, Oana, trăiau doar cu bunica, amîndoi fiind copii cu potențial, dar foarte săraci, trăind într-o colibă de chirpici, doar din alocații și din ce muncea bunica cu ziua prin sat. Tocmai avusesem niște nervi legați de procedura birocratică necesară ca să primesc alocația copilului meu. Și m-a lovit ideea că e ciudat. M-am gîndit că pentru Tudor acei 200 de lei ar însemna puțin, dar pentru Elisei ar putea fi enorm. Știam din cercetările despre sărăcie la care am lucrat că stresul zilei de mîine, nesiguranța că vei avea ce să mănînci răspoimîine sînt un mecanism care setează energia doar pe supraviețuirea imediată și că acești doi copii nu vor avea, de fapt, o șansă. Am vorbit de mai multe ori cu bunica Ioana. Deși analfabetă, știe să se gospodărească – dacă ar fi să vă întreb cum poți hrăni și crește bine doi copii cu venituri de 500-600 de lei pe lună, am fi și eu, și dvs. rușinați. Răspunsul corect era, acum cinci ani, o combinație de cartofi, pîine și mult stres. Am început, deci, donîndu-le lunar alocația lui Tudor de 200 de lei. Am făcut de atunci mai multe apeluri de donații. Am constituit un fond permanent depozitat la Asociația Reality Check (asociația este fondată de o parte dintre persoanele cu care am lucrat în 2016 la Pachetul Antisărăcie). Din acest fond, am crescut sumele lunare la 500 de lei și analizăm cum putem construi o casă pentru copii. Și Elisei, și Oana învață foarte bine, acum lucrează pe tablete și cărți, am fost cu ei la Brașov imediat după Anul Nou și am văzut cum se vede un oraș prin ochii unui copil care nu a mai ieșit niciodată din satul său. Povestea întreagă o găsiți aici și tot acolo puteți dona printr-un click. Pe 20 ianuarie, Elisei împlinește 10 ani și fondul pentru viitorul său trebuie să continue.
Puneți oleacă în sertarul memoriei povestea asta, ca să mergem iar la tabloul de ansamblu. Alocația universală este luată de 3,5 milioane de copii. Pe lîngă alocația universală de copil, în România mai există și „alocația pentru susținerea familiei“ – ASF. Se dă familiilor sărace, în funcție de veniturile părinților și de numărul de copii. Sistemul este foarte complicat pentru că sînt trepte la fiecare dintre cei doi indicatori, dar să simplificăm și să zicem că ASF/copil este primită de fiecare familie care are venituri mai mici de aproximativ 500 de lei pe membru de familie. ASF este primită de 168.388 de familii – nu am date cu număr de copii, sînt mai mulți într-o familie. Deci cam acesta e numărul de familii sărace din România înregistrate oficial (de pildă, Elisei și Oana nu o primesc, pentru că, stînd doar informal cu bunica, nu sînt considerați familie în sens juridic, una dintre aberațiile sistemului). ASF este condiționată de prezența la școală. Ceea ce e foarte bine și în liniile cu studiile la zi legate de politicile antisărăcie: să legi beneficii sociale de școală e soluția pentru a da o șansă copiilor. De altfel, programul „Fiecare copil la grădiniță“, început de Ovidiu Ro, transferat apoi la stat (50 de lei pe lună de copil dați familiilor sărace cu condiția de a duce copiii la grădiniță) era, de facto, o prelungire în învățămîntul preșcolar a ASF. În 2016 am operaționalizat programul la guvern și anul următor a fost o creștere de 30.000 de copii în grădinițe.
Întrebare: dacă problema e numărul copiilor care se culcă flămînzi, nu mai bine mărim ASF-ul și tichetul pentru grădiniță decît alocația universală?
Și aici ajungem la problema politică. Alocația universală e… universală, deci o ia tot omul cu copil. E și ușor de înțeles și iubit: sumă fixă pentru fiecare. ASF o iau doar cei săraci și e atît de complicată ca sistem, încît nu m-am încumetat să o descriu decît aproximativ. Ei bine, politicienii noștri vechi pariază pe faptul că nu s-ar găsi suficienți români care să zică: eu nu vreau alocația mărită, mai bine folosiți banii pentru copiii săraci.
Gîndiți-vă la absurdul situației: în plină epocă Dragnea, PNL reușește în Parlament o lovitură măiastră, pentru că PSD avea niște parlamentari absenți. PNL mărește, din opoziție, alocația pentru copii. După ceva timp, PNL e la guvern. PSD reușește o lovitură măiastră: mărește, din opoziție, alocația pentru copii. La finele anului trecut. Acum, PNL, care s-a chinuit să mărească din Parlament alocația cînd era în opoziție, se chinuie de la guvern să nu intre în vigoare mărirea de alocație votată de Parlament.
Tot în decembrie a fost la mustață să ajungă în plen o lege la care am fost inițiator prin care se ajustează tichetul social de grădiniță (crește puțin suma și lărgește criteriile de eligibilitate, propunerea a venit ca urmare a unui studiu făcut de Reality Check în mai multe comunități sărace despre cum merge programul). Din păcate, proiectul de lege a trecut doar de Comisie (țin să remarc aici că am lucrat la proiect împreună cu deputatul PSD Petre-Florin Manole, care s-a și bătut pentru el).
Nu vi se pare absurd cum își dau partidele la gioale cu alocația universală, ba chiar invocă constant situația copiilor flămînzi și ignoră complet măsurile realmente destinate copiilor săraci? Ei bine, asta se întîmplă pentru că partidele sînt convinse că votanții asta așteaptă. Întrebarea aici este: asta așteptați? Vă dați seama că e riscant să scriu așa ceva, nu? Mîine putem avea titluri: „Europarlamentarul Ghinea vrea să fure alocația pentru copii“ sau „USR interzice alocația“ sau altă trăsnaie de acest gen. Și evident că am un nod în gît acum, că am scris-o. Sîntem destui care putem zice: nu e OK ca alocația universală să tot crească într-o țară cu cea mai mare sărăcie în rîndul copiilor și care ignoră măsurile realmente destinate copiilor săraci? E întrebare: sîntem destui?
Documentul doctrinar de care vă ziceam mai sus și pe care l-am coautorat se numește „România modernă. Reforma cinstită“ (www.romaniamodernă.eu). Nu e despre alocații, voiam să zic doar de partea asta cu cinstită. Guvernarea modernă presupune dezbateri și decizii complexe. Dacă politicienii vor crede despre noi că sîntem niște oameni care gîndim pavlovian: alocație mărită – bun, alocație nemărită – rău, atunci se vor comporta ca atare. Totuși, eu sînt dispus să risc, pentru că România se poate reforma doar dacă vorbim cinstit despre problemele ei.
Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianței USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.
Foto: Lucian Muntean