Pozele

● Am fost la comemorarea a 75 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz-Birkenau, într-o delegație a Parlamentului European. Ce urmează sînt fragmente din notițe disparate luate în cele trei zile. Prima zi a fost comemorarea propriu-zisă, a doua zi am fost în lagărul care acum e muzeu. Aș fi vrut să scriu un articol cu introducere, cuprins și încheiere, și așa aveam de gînd, dar revăzînd notițele, am decis că nu pot. Le las așa.

● Mi-a fost mereu groază să merg la Auschwitz. Am luat cunoștință de Holocaust într-un mod brutal. Și mă apasă gîndul că băiatul meu de 5 ani va pune odată întrebarea. Eram în clasa a III-a. Un coleg mai prostovan se hlizea în fundul clasei la ceva. Alți colegi s-au strîns în jurul său. Era o carte. Nu mai știu ce carte. Prostovanul se hlizea pentru că era o fotografie a unei femei triste, care se uita la cameră. Era dezbrăcată, cu niște sîni inegali. Mai erau trei adolescenți scheletici dezbrăcați. Nu mai țin minte cum s-a terminat scena, dar prostovanul a fost certat de ceilalți și cartea a ajuns la mine. Acum, privind înapoi, îmi dau seama cît de aberant e că, în România lui Ceaușescu, niște copii vedeau pentru prima dată oameni dezbrăcați în poze și aceia erau subiecți ai experimentelor din lagărele naziste. Am în minte și acum fiecare detaliu din acele poze. Și din altele, inclusiv fotografii cu corpuri împinse de excavator. Am citit textele, era despre gaze, bătăi, experimente, nu înțelegeam mare lucru și nici nu înțelegeam ce e cu acele fotografii apărute brusc în universul meu. Am întrebat-o pe mama, care s-a șocat – acum, gîndind retrospectiv, nu sînt convins că mama știa ea însăși despre pozele alea – și mi-a confiscat cartea. Am avut apoi multe coșmaruri. Nu am mai văzut niciodată cartea aia. Am citit mult despre Holocaust, dar nu am mai putut să văd poze. Pur și simplu, mi-e frică. Cînd am fost întrebat dacă vreau să merg anul acesta la Auschwitz, am respirat adînc.

● Dacă te gîndești la el, Holocaustul ar trebui să te arunce puțin în afara timpului. Să respiri tihnit, empatizînd. Îți închipui cumva că aparține unui alt tărîm și altui timp. Sau cel puțin așa ar trebui. La Auschwitz nu mai e însă posibil să pretinzi că e altă lume. E tot lumea asta, colea, lîngă noi. Acesta este primul nod în stomac. Pe drum, am oprit lîngă un deal unde a fost un lagăr mai mic. „Doar“ 20.000 de evrei din Cracovia au fost munciți acolo pînă la epuizare, restul au fost transferați la Auschwitz. E un deal banal, cu un monument urît în vîrf. Lagărul a fost ras de armata nazistă, apoi de Armata Roșie care a campat acolo. E însă la zece metri de autostradă. Peste șosea e un centru comercial, lîngă el e un mall. Cinema City se citește sus, pe frontispiciu. Nu e alt tărîm.

● La ceremonie, peste o mie de oficiali – parlamentari, șefi de state și guverne. Și cîteva zeci de supraviețuitori cu familiile lor. Erau copii la vremea aceea, unii au supraviețuit pentru că au nimerit la muncă în „Canada“ – barăcile unde se depozitau bagajele celor care erau coborîți din tren și duși în camera de gazare. Găseau mîncare acolo, erau mai robuști și rezistau. Marian Turski, supraviețuitor: „Auschwitz nu apare din senin. A 11-a poruncă ar trebui să fie: «Să nu fiți indiferenți»“. Un alt supraviețuitor: „Unde a fost Dumnezeu în acele zile? Papa Benedict a zis cînd a fost aici: nu putem ști planul lui Dumnezeu, vedem numai bucăți din planul său“. A doua zi aveam să aflu povestea unui preot catolic care a luat locul unui alt deținut în camera de înfometare – la fiecare evadare, pentru fiecare fugit, douăzeci de oameni erau băgați într-o cameră mică, unde mureau de sufocare sau de foame. Maximilian Kolbe este astăzi sfînt și are o capelă în camera unde a murit, acolo vin papii să se roage.

● În Polonia, comportamentul polonezilor este un subiect spinos. La muzeul din Cracovia, care funcționează în fosta fabrică a lui Oskar Schindler, turul se termină cu două dispozitive electronice ce aduc a niște cărți mari. Poți da next și citi povești reale. O carte este albă, o carte este neagră. Prima are povești de eroism și empatie; au fost polonezi care au murit pentru că au ajutat evrei. A doua este cu povești despre ticăloșie. Au fost polonezi care au hăituit, șantajat, vînat evrei pentru a-i preda naziștilor.

● Cum poți supraviețui și trăi mai departe? Luăm cina cu rabinul-șef al Cracoviei. Îl întreb asta și parcă am deschis zăgazurile, vorbește mult. Cei întorși acasă și-au găsit apartamentele ocupate. Cei instalați acolo au fost enervați și deranjați. Două pogromuri au avut loc plecînd de la problema locativă. Mi se pare cumplit. Să scapi de la Auschwitz și să fii omorît pentru că îți vrei casa înapoi. Supraviețuitorii doreau atunci să se ascundă. Le era rușine. Că nu au luptat. Dar mai ales că au supraviețuit. Rabinul ne povestește despre un Beniamin care a descoperit în arhive că mama sa este evreică. I-a spus. Femeia a plîns: ai aflat cel mai mare secret al meu, nici tatăl tău nu știe că sînt evreică. Beniamin a cercetat în arhive și a aflat că și tatăl era evreu, de fapt. Și el ascunsese asta. Aproape sigur e o poveste rabinică înflorită. Dar spune ceva despre a fi evreu în tărîmul Holocaustului după Holocaust. Rabinul spune că se înmulțesc oamenii care vin aici, an de an. Supraviețuitorii au ascuns copiilor lor poveștile. Au vrut să-i protejeze. Copiii au avut chef și timp abia la bătrînețe, iar nepoții sînt curioși. Noile generații nu mai fug de realitate. 2,3 milioane de oameni au vizitat lagărul anul trecut. În 2001 au fost doar 490.000.

● A doua zi, în muzeu, intru cu frică. Nu vreau să scriu în detaliu. Vă spun doar atît: nu sînt poze ca acelea din carte (cel puțin nu în cel unde am petrecut o jumătate de zi, nu am avut timp de toate). Am avut sentimentul că am înțeles, că am empatizat, că am trecut pe sub „Arbeit macht Frei“ și apoi de la un block la altul înțelegînd, dar fără să fiu șocat.

● Fotografiile de la „selecție“ – într-o parte cei apți de muncă, în cealaltă cei trimiși la camerele de gazare. Fotografii luate de doi naziști, descoperite întîmplător după război. Nimeni nu știe de ce le-au făcut. Fără ele ar fi rămas doar ceva greu de imaginat acum. Oameni care se uită la cameră. Nu știu ce îi așteaptă. Mă urmărește figura unui copil care se uită fix la mine (foto). Revin de două ori să mă uit la el, simt că într-un fel ne spune ceva. Alte fotografii făcute de Sonderkommandos, mișcate, abia se vede, doar pomi și oameni în depărtare. Sonderkommandos erau deținuții care scoteau cadavrele din camerele de gazare. Ei înșiși uciși destul de repede. Ei știau. Nu aveau iluzii. Au făcut fotografii cu camere găsite la cei veniți și le-au ascuns în termosuri. Or mai exista asemenea termosuri îngropate pe undeva?

● Nu am văzut poze cu cadavre sau cu mutilări. Uneori însă simbolurile te pot apăsa fără să te șocheze. O cameră mare plină cu păr. Două tone. Două tone de păr, de la 40.000 de oameni. O cameră plină cu proteze de picior. O cameră plină de pantofi pentru copii. Aici am cedat, la pantofi de copii. Incredibila organizare nazistă, totul pus pe căprării, organizat. O cameră plină cu perii și piepteni. La perii, un colț plin de pămătufuri pentru bărbierit. Mă opresc. Bunicul meu avea așa ceva, mă uitam fascinat cum se bărbierește în lighean cînd pleca la serviciu, spuma întinsă pe fața aspră cu un pămătuf. O grămadă de pămătufuri în fața mea.

● Din singura cameră de gazare care s‑a păstrat intactă (celelalte au fost aruncate în aer de naziști) ies doi copii, de mînă cu mama lor. De cam 12 și 7 ani. Îmi dau seama că nu prea am văzut copii. Adolescenți, da, mulți, în grupuri. Dar copii, nu. Mă gîndesc dacă e înțelept. Cred că da. Impresionant, dar neșocant, asta e ideea.

● Birkenau e mult mai mare, în vecinătate. Și sînt doar barăci de lemn. Lungi, sute de barăci de lemn. Doar așa, mergînd cu mașina în jurul Birkenau realizezi scara industrială. Pe tot acest drum, vezi în stînga sîrmă ghimpată care atunci era electrificată și pe alocuri turnuri de pază. Și în dreapta… case. Frumos colorate, clasa de mijloc a orașului Oswiecim se apropie de lagăr, cartiere de vile. Mă întreb dacă există anunțuri imobiliare: peisaj idilic, foarte aproape de pădurea Birkenau, aer curat… Nu fotografiile de care m-am temut m-au șocat aici, ci faptul că nu mai există distanță între lumea aia și lumea noastră. Singura distanță aici e dată de o nouă centură a orașului, făcută pe bani europeni – menită să scoată traficul greu de pe drumul care înconjoară lagărul. Pînă acum, camioanele treceau fix pe aici. Mă uit din mașină, și la lagăr, și la locurile de joacă din curțile de peste drum, tobogane din acelea de plastic, în culori aprinse, pe care globalizarea le-a făcut la fel în toată lumea. Într-un colț al lagărului, un turn de pază și sîrmă. O casă la nu mai mult de 30 de metri, colorată în galben strident. O trambulină pentru copii în curte. Îmi aduc aminte de un căluț din lemn, șchiop, cu pielea roasă, făcut manual de un meșter. Cineva a cărat ditamai căluțul la Auschwitz. Îl văzusem mai devreme în camera cu jucării. E și o cameră plină de jucării.

Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianței USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.