Poze, nu vorbe!

„Asta e ideea, asta vor oamenii: poze, nu vorbe!”, zice șeful de campanie al unui candidat la europarlamentare, dintr-un film românesc destul de recent, Berliner (2021). Tînărul șef de campanie îi face candidatului fotografii din toate pozițiile, în toate momentele, și le încarcă pe Facebook, contabilizînd apoi (cu satisfacție) like-urile. Și, în cele din urmă, după cum o dovedește finalul filmului, operațiunea dă roadele scontate. Filmul se oprește taman după numărarea voturilor. Dacă ar mai fi continuat, am fi auzit de undeva, pesemne, și îndemnul „Fapte, nu vorbe!”...

Este drept că în limba română termenul vorbă are, pe alocuri, o coloratură depreciativă, evocînd și flecăreala, pălăvrăgeala, exprimarea lipsită de sens ori de temei. Altminteri, avem și vorbe de duh. Iată una (dinspre Benedetto Croce, citat de Ortega y Gasset) care atinge tocmai nuanța peiorativă adusă în discuție: un vorbă-lungă este „cel care ne răpește singurătatea fără a ne ține tovărășie”. În schimb, spre deosebire de vorbe, cuvintele se bucură de mai multă apreciere sau, cel puțin, de un statut neutru. (Despre omul de cuvînt ce să mai vorbim?) Dar să revenim la „pozele” noastre!

Se spune că „o imagine face cît o mie de cuvinte”. Se uită însă (ori se trece cu vederea) că nu e vorba de imagine în general, ci de o anumită imagine, într-un anumit context. Într-adevăr, într-o situație anume, o imagine (sau un gest) poate realmente să transmită ori să comunice mai mult decît un întreg discurs. Dar lumea se grăbește să generalizeze și, uite-așa, se ajunge la vehicularea unor prostioare chiar și în manualele de comunicare, cum este celebra „regulă” 7% – 38% – 55%, care a fost lansată prin anii ’60 ai secolului trecut de către cercetătorul Albert Mehrabian. Conform acestei „reguli”, într-un act concret de comunicare, 7% reprezintă comunicarea verbală (cuvintele), 38% – tonul vocii, iar 55% – „limbajul corpului” (body language).

Ceea ce nu prea se știe ori se ignoră adesea este că bietul Mehrabian a realizat doar două studii referitoare la comunicarea emoțiilor, apelînd (ca eșantioane) la un număr limitat de subiecți (preponderent femei) și că, la sfîrșit, i-au rezultat procentele de mai sus. Zadarnic a încercat el mai tîrziu să explice că acele cifre nu se aplică la comunicarea umană în diversitatea și integralitatea ei; deci, că nu trebuie să generalizăm plecînd de la asemenea constatări particulare. Nu l-a mai ascultat (aproape) nimeni...

Din toată această aventură pe terenul cercetării, lumea a rămas cu ideea greșită că, în ansamblul comunicării umane, comunicarea nonverbală este mult mai importantă decît comunicarea verbală!. (Să mai facem rapid o precizare: în acest context, „verbalul” – dinspre lat. verbum, însemnînd „cuvînt” – desemnează comunicarea prin cuvinte, indiferent că sînt ele scrise ori rostite; unii „specialiști” de-ai noștri încă mai cred că verbal este totuna cu oral!)

Cînd facem știință, ne raportăm la universal, adică la esențial, care are de-a face întotdeauna cu necesarul, cu ceea ce nu poate lipsi etc. De aceea, trebuie afirmat cu toată convingerea că, în esență, comunicarea verbală este (mult) mai importantă decît comunicarea nonverbală. Nu mai insist asupra faptului că, în absența cuvintelor, gîndirea conceptuală și gîndirea discursivă nu sînt posibile.

Pînă la un punct, e chiar amuzant că „specialiștii” în comunicare, după ce arată că este mult mai importantă comunicarea nonverbală (body language etc.) decît comunicarea verbală, ne prezintă și funcțiile comunicării nonverbale (vreo șase): de substituire, de întărire, de repetare, de contrazicere etc. Însă ce anume se substituie, se repetă etc. în aceste cazuri? Evident că este vorba de substituirea, întărirea, repetarea, contrazicerea etc. mesajului verbal. Adică se vădește iarăși că, în definitiv, comunicarea nonverbală are sens doar prin raportare la comunicarea verbală.

Aceasta îmi amintește de demersul „cutezător” al unui rapper american, care voia să strîngă (în 2017) niște fonduri consistente (cîteva sute de mii de dolari) ca să lanseze un satelit în spațiu, pentru a demonstra „ignoranților” că Pămîntul este plat, și nu rotund. Firește, neglijase și el un amănunt „nesemnificativ” (dar ce mai contează cînd ai proiecte atît de mărețe?!), și anume că satelitul în cauză, pentru a-și duce misiunea la îndeplinire, trebuia să orbiteze...

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.

Foto: wikimedia commons.