Povestea școlii care venea la copii

Dragi copii, mi-ați spus de multe ori că vreți să vă întoarceți la școală, după atîtea și atîtea luni de izolare. Vă este dor de prezența dascălilor, de întîlnirea colegilor, de pauzele animate, de joaca din curtea școlii. Vă este dor de ceea ce școala reprezintă, dincolo de învățare. V-a fost dat să observați asta prea devreme, forțați de împrejurări. Mai țineți minte cînd vă doreați să se închidă școlile, pentru că un profesor fusese prea aspru sau temele erau prea numeroase? Iar acum, după ce au fost închise preț de aproape un an, nu vă doriți decît să vă primească din nou! Iar școlile își vor deschide porțile iarăși, iar voi vă veți putea bucura de atmosfera de învățare, de comunicarea directă cu colegii, de schimburile de timbre, surprize și jucărioare, dar și de drumul pînă la școală, de străbaterea orașului, de lărgirea universului care, pe durata pandemiei, s-a micșorat neașteptat de mult. Însă știți voi, dragii mei, că în lume există foarte mulți copii care nu merg la școală deloc, pentru că școlile sînt prea departe sau pentru că ei sînt prea săraci?

Copiii din Makoko, o zonă foarte săracă de lîngă Lagos, capitala Nigeriei, nu mergeau la școală. Nici părinții lor nu fuseseră. Ei locuiesc în căsuțe foarte modeste, construite deasupra apei, pentru că așezarea este amplasată în lagună. 100.000 de oameni trăiesc în Makoko fără electricitate și apă. Se deplasează între case cu bărci, și tot cu acestea pescuiesc sau își produc cele necesare traiului. Să nu poți merge la școală, pentru că nici nu există una, este o realitate care trebuie schimbată în orice chip, dar unde să construiești o școală cînd în jur e numai apă? Unde să o așezi cînd toată lumea folosește doar apa pentru a se deplasa? Așa că mai mulți arhitecți nigerieni, conduși de Kunlé Adeyemi, de la biroul de arhitectură olandez NLÉ Architects, au avut o idee superbă, de a construi o școală care să vină ea la copii, dacă micuții nu pot veni ei la școală.

Construcția a fost una simplă: pe multe butoaie goale a fost montată o platformă, iar o structură triunghiulară din lemn susținea acoperișul. Clădirea plutitoare avea și scară, și etaj. Tehnologia de execuție era una foarte simplă, ușor de realizat local, pentru a putea multiplica proiectul oriunde ar fi fost nevoie de el. Iar școala, odată construită, a început să vină la copii, iar aceștia au început să se bucure de toată bogăția pe care școala o aduce comunității. Dar nu numai ei au fost fericiți. După ce copiii mergeau acasă, părinții lor veneau cu bărcile pentru a se întîlni și socializa, căci școala era suficient de mare pentru a putea fi utilizată ca spațiu comunitar. În lumina blîndă a apusului, reflectată de apele lagunei și înconjurată de zeci de bărci alungite, școala plutitoare din Makoko părea o imensă floare care răspîndea cunoaștere, dar și concordie, armonie. O floare care-i aducea împreună pe copii și pe părinți, ca pe albine.

Școala a devenit un exemplu de depășire a obstacolelor economice prin creativitate și inovare izvorîte din înțelegerea condițiilor și oportunităților locale, iar o machetă a școlii, la scara 1:1, a putut fi vizitată la Bienala de arhitectură de la Veneția, în 2016, cînd a și obținut importanta distincție Leul de Argint. Dar povestea școlii care venea la copii nu se oprește aici.

Comunitățile foarte sărace de peste tot sînt expuse. Nu au bani pentru a se proteja. Nu au proprietăți. Locuiesc acolo unde, cu cîteva lemne, au putut să-și construiască un adăpost. Din acest motiv, atunci cînd guvernul decide că terenul pe care locuiesc este ocupat abuziv, oamenii legii intervin, adesea cu brutalitate. Așa s-a întîmplat și în Makoko, atunci cînd, într-o bună zi din 2017, bărci cu motor ale poliției au invadat laguna, echipate cu fierăstraie electrice, tăind pilonii locuințelor și umplînd laguna de lemne tăiate care, ceva mai devreme, fuseseră casele oamenilor, cu bunurile lor, puține, dar cu atît mai valoroase. Nu era prima oară cînd se făceau evacuări forțate în Makoko. De-a lungul timpului, sute de mii de oameni fuseseră alungați din lagună, deși nu aveau unde se duce, iar unor rezidenți le fuseseră demolate locuințele de mai multe ori.

Dar, în 2017, școala plutitoare nu a fost demolată și ea. Se prăbușise singură, cu ironie, la doar o săptămînă după ce obținuse Leul de Argint la Veneția. În Makoko, ea mai era doar un morman de lemne care plutea melancolic pe butoaie albastre, în timp ce, la Veneția, copia ei era admirată de mii de arhitecți din întreaga lume. Însă, printre lemnele executate meșteșugit de tîmplari italieni, puteau fi observați arhitecți eleganți, îmbrăcați mai mult în negru și alb, cu aparate scumpe la îndemînă, cu ochelari cu rame de aur. Foarte rar apărea vreun copil sărac nigerian și, atunci cînd îl zăreai cu coada ochiului, acesta dispărea, ca și cînd nu ar fi fost decît o închipuire. La cîteva sute de metri distanță, pe Riva Ca’ di Dio, părinții lui vindeau genți, așezate pe cearceafuri albe, ușor de strîns atunci cînd apare patrula.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: L. Niculae