Povestea fraților Popescu sau despre ascunzătorile ingenioase gîndite de arhitecții moderniști

Cum vii pe bulevard, lăsînd în stînga linia de tramvai, nu ai cum să nu observi blocul în care s-au născut și copilărit frații Popescu. Cu silueta lui gri, maiestuoasă, imobilul de locuințe colective poartă și azi amprenta vremurilor care l-au produs, viziunea omului nou, pe care arhitectura igienică și rațională îl face mai bun, mai drept, mai sensibil la ideal. Cu o lungime de peste 200 de metri și o înălțime de nouă etaje, blocul oprește lumina și scaldă într-o umbră permanentă o importantă zonă a bulevardului, acolo unde nici iarba nu crește. Liniile sale pure, cu logii care întrerup elegant fațada, arată abilitatea unei gîndiri sensibile la frumos, proporție și armonie. Edificiul are șase scări, conectate două cîte două prin pasarele care traversează curtea de lumină ce oferă o bună ventilație băilor, căci razele soarelui pătrund mult mai puțin acolo, în special la etajele inferioare.

Copilăria fraților Popescu a decurs plăcut și monoton pînă la Revoluție, cînd cei trei băieți erau deja măricei, iar noi oportunități au apărut la orizontul care se lărgise brusc, astfel că, după majoratul mezinului, ei au emigrat în America, de unde vești îmbucurătoare legate de oportunitățile fantastice de a cîștiga ușor dolarii veneau în mod constant. Vecinii, care fuseseră deranjați, în numeroase rînduri, de chefurile de pomină pe care familia Popescu le făcea în bloc pe timpul lui Ceaușescu, indiferent de oră și cu o frecvență care sugera venituri mult mai consistente decît salariile modeste ale părinților, știau că frații nu se omorîseră cu cartea, deci cleveteau pe băncile de la intrarea în bloc, necrezînd o iotă din cele afirmate, cu mîndrie, de rubedenii. Asta pînă într-o zi cînd, pe aleea din spatele blocului, care de fapt era fața acestuia, pentru că pe acolo se intră, și nu din bulevard (dintr-un capriciu al arhitectului care avea de-a face cu preceptele manifestului modernismului, Carta de la Atena, și nu cu logica elementară), ei bine, pe această alee îngustă își făcu loc cu dificultate, atentă să nu zgîrie Daciile, o dubă mare și neagră, cu geamuri fumurii, americană, înmatriculată în State. Cînd zic mare, mă refer la standardul american. Ce mai, era uriașă, umpluse aleea ca mașina de gunoi. Din dubă coborîră, veseli, proaspeți, îmbrăcați în negru, frații Popescu. Veșmintele negre puneau în evidență lanțurile de aur groase de la gît, brățările și ceasurile din același material. Ochelarii de soare erau, firește, tot negri, la fel ca multitudinea de valize care începură să fie coborîte din dubă.

Babele ieșiră la ferestre ca la comandă să privească acest spectacol cu adevărat unic, la fel și tineretul, și, pentru toată suflarea care locuia în X-7, în anul de grație 1997, deveni limpede că frații Popescu erau cei mai realizați fii ai blocului, depășindu-i cu mult pe frații Ionescu care erau unul medic stagiar și unul profesor de liceu, adică trăgeau mîța de coadă, după ce fuseseră primii la învățătură. Popeștii se întrețineau afabil cu toată lumea, îmbrățișîndu-se, după atîția ani, cu foștii coechipieri la fotbal sau bătaie cu zăpada. După cîteva zile, cît duba neagră a staționat în părculeț, pentru că nu încăpea în parcare, frații Popescu plecară înapoi în State, iar mulți dintre copiii blocului prinseră să viseze la un El Dorado aflat la doar cîteva mii de kilometri distanță, acolo unde, obținînd o slujbă modestă ca implicare și efort, ca aceea de îngrijitor la un club de golf, te poți căpătui în doar cîteva primăveri.

Apoi, cîțiva ani, nimeni nu a mai știut nimic despre acel trio fantastic, pînă cînd, într-o dimineață cenușie de toamnă, o mașină anostă opri la scară. Din ea coborîră doi funcționari apatici, care merseră la apartamentul familiei Popescu, dar nu găsiră pe nimeni acolo, așa că începură să întrebe prin bloc dacă știa cineva ceva despre cei trei frați, dacă îi mai văzuseră prin zonă. Erau de la Interpol, iar băieții erau căutați pe tot mapamondul pentru furt de carduri bancare. Fiind îngrijitori, deținuseră cheia master de la toate vestiarele clubului de golf și, fiind organizați, reușiseră să fotografieze ambele fețe ale cardurilor bogătașilor care frecventau clubul. Apoi făcuseră cumpărături online și retrageri modeste, astfel încît proprietarii cardurilor nici nu băgaseră de seamă pînă cînd sumele extrase nu au cumulat un milion de dolari. De atunci, de la începerea anchetei, fuseseră de negăsit. Nici în X-7 nu i-a găsit nimeni.

Mașina anostă continuă să vină în fața celei de-a patra scări a blocului, cei doi funcționari erau de-acum de-ai casei, îi salutau copiii cînd mergeau la școală, dar operațiunea nu produse nici un rezultat. Abia după mulți ani de la încheierea filajului a început să circule în bloc zvonul că, de fapt, frații Popescu locuiseră în X-7 pe toată durata anchetei, dar la prima scară, nu la a patra, folosindu-se ingenios de pasarelele conectoare pentru a intra și ieși pe unde voiau ei, în funcție de locul de parcare găsit în ziua respectivă de mașina anostă și lăsîndu-și barbă. Nu au fost prinși niciodată, spre ușurarea comunității din X-7, care nu-i judeca prea aspru pentru ce făcuseră în State, mai ales că nimeni din bloc nu juca golf.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.