Pisicile și marea

E incredibil de cald la mijloc de noiembrie și eu merg pe faleză cu doi peștișori într-o pungă, căutînd o pisică. De obicei, ți se împleticesc printre picioare. Azi, nu. Aproape că ne știm. Eu pe ele chiar după nume. Nume pe care, desigur, eu le-am dat.

E un motan gras, cenușiu, impunător. E șeful lor – zic eu. Așa că l-am botezat Eforilă. Unei pisici gri-vărgate, cu un model pe nas, de parcă ar purta o mască venețiană, îi spun Psiholoaga. Știți ce face? Stă ca un sfinx pe un stîlpișor al falezei, cu spatele la mare și cu fața spre băncile pe care se așază turiștii tomnatici. Practic, stă față-n față cu ei. De vorbă, ca la psiholog.

Și e blîndețea întruchipată. Se lasă mîngîiată în fel și chip de oricine are răgazul să o răsfețe. Și, slavă Domnului, toată lumea are. Nimeni nu se grăbește.

Odată, stăteam pe una dintre bănci, față-n față cu Psiholoaga. În spatele meu se opresc doi domni:

– Ce faci, domnu’ Geo?

– Uite, am venit s-o văd. Dacă n-o văd o zi, parcă-mi lipsește ceva!

– Domnule, știi că și eu sînt la fel?

Vorbeau, desigur, despre mare. Domnu’ Geo, un romantic îndrăgostit de mare, a lăsat Vatra Dornei și s-a mutat la Eforie Nord acum cinci ani. Era elev de școală cînd l-au trimis părinții într-o tabără, la Năvodari. De atunci i-a spus lui marea ceva. Și s-a gîndit: cînd o să fiu mare, la mare mă mut!

A continuat să vină, în tinerețe, vara, ca ospătar. Ochii se bucurau de polonezele care împînzeau atunci litoralul românesc, dar sufletul tot la mare i-a rămas. Spune că îi dă o energie, așa... ceva special. „Mă îmbrac dimineața ca un somnambul, și picioarele parcă mă duc singure pe faleză!“

Celălalt, domnul Crivăț, e lup de mare. Spune că e ca și cum s-ar fi născut în barcă. Tatăl său a fost șeful unei cherhanale și îl lua dimineața, la 5, pe motocicletă, apoi – hop! – în barcă, la pescuit. Cînd a crescut, s-a făcut salvamar. Și el are amintiri cu polonezele pe care le plimba cu barca. „Acum, nici bărci nu mai au salvamarii!“ – îmi spune. „E drept, nici poloneze nu mai vin.“ Apoi a fost navigator. 30 de ani pe mare.

„Poate nu întîmplător, casa dumneavostră seamănă cu un vapor!“ – spune domnu’ Geo, care parcă a avut o revelație. Ce de nostalgii îți dă marea!

În ziua aceea, nici unul dintre peștii rămași de la cină nu a ajuns la vreo pisică pe care o știam. Dar nu contează. Unul a fost înfulecat din zbor de o mîță disperată, încît am rămas cu capul peștelui în mînă, iar celălalt a ajuns la o roșcată care l-a mîncat de îndelete, chiar în mijlocul falezei.

Mai e Pisica Bibelou. Stă nemișcată la intrarea magazinului din centru pe care scrie mare MĂRFURI CONFISCATE. Nimeni nu știe de unde sînt confiscate. Dar e singurul loc unde poți să faci toamna shopping în orașul-satelit-stațiune. Nu mai vorbesc de prețuri. Ba trebuie să vorbesc!

Cu fabulosul preț de 2 lei mi-am cumpărat o fustă-pantalon din denim, cu 4 lei un tricou din bumbac, iar cu alți 2 lei o frumoasă eșarfă, tocmai bună de fluturat în vîntul blînd, tomnatic, de la mare, din noiembrie.

Stațiunile de pe litoral devin toamna localități obișnuite, aproape pustii, dacă te gîndești la furnicarul de peste vară. Localnicii se plimbă, parcă fără nici un țel, cu o sacoșă goală în mînă. Ba prin magazinul cu mărfuri confiscate, ba prin piața mică, cu două-trei tarabe. E și un mic bazar cu mărfuri chinezești și rusești, un BAR DE ZI. Olteanu. Librăria JANETTE, coaforul unei turcoaice în spatele pieței...

Orașul e împărțit în două: partea dintre mare, cu hoteluri și vile, și partea dinspre ghiol, cu casele localnicilor. Prima arată ca după război (a se citi sezon), cu multă mizerie, spații verzi neîngrijite, ale nimănui. Plaja e, toamna, plină de mucuri de țigară, plastice și doze de tot felul. Scări improvizate din lemn care urcă spre faleza nouă sau scări din piatră masivă făcute acum 40-50 de ani, care urcă spre faleza veche, pe jumătate prăbușită. Restaurante cu obloanele trase. Vile superbe, părăsite, dar cu un farmec care te duce cu gîndul la sudul Franței sau nordul Italiei. Cîte o fereastră uitată demult deschisă, la care flutură o perdea înnegrită de ploi, te face să te gîndești ce o fi dincolo de ea. Vreo fotografie înrămată, plină de praf? Sau o masă rotundă acoperită cu un macrame atîrnînd cîș?

Pe străzile comerciale care duc spre mare au rămas ceea ce peste vară au fost magazinele sau tarabele estivale. Acum, jalnice. Mă uit pe cîte un geam și văd busturile goale ale manechinelor din plastic lăsate în mijlocul magazinului. O tarabă a fost împrejmuită cu un gard de sîrmă. Înăuntru – cutii întregi cu încălțăminte. Papuci sau sandale. 5 lei perechea – scrie pe eticheta rămasă de peste vară. Cîteva perechi de pantofi cu toc înalt au fost agățate spre stradă, în sîrmă. Ar putea să ia oricine pantofii din catifea verde care se visau, probabil, în picioarele unei domnișoare, la discotecă, sau la o plimbare, pe faleză.

V-am spus că în stațiunea cucerită de pisici, pe terasa unei autoserviri, unde toată vara s-au vîndut, desigur, „cele mai bune preparate de pe litoral“ (cum scrie pe o reclamă), stă, paznic destoinic, un cîine mare și lățos? Dacă te apropii de terasa pustie, latră. Dacă nu, își vede de somnul lui cu aerosoli.

Revenind, în partea dinspre Techirghiol sînt, așadar, casele localnicilor. Mici, cochete, acoperite cu viță-de-vie sau cu zorele la porți, grădini pline de flori, totul liniștit, curat, îngrijit. Zona are aerul patriarhal al unui loc unde trăiesc oameni. Nu turiști.

Doamna Paraschiva – „Chivuța îmi spune toată lumea“ – este o femeie măruntă, slăbuță, se bucură de pensie și – vara – de nămolul din ghiol. Spune că la sanatoriu nu mai au loc de cîți străini vin să se trateze. Nu-și amintește ca Nicolae Ceaușescu să fi venit vreodată la Techirghiol, dar îmi spune că Liviu Dragnea ar fi fost pe aici să se trateze, anul trecut. Vorba aceea: „Techirghiol miraculos, vii bolnav, pleci sănătos!“.

Doamna Chivuța a lucrat în comunism la secția de covoare din Eforie. Își amintește de un covor la care a țesut mai bine de o lună de zile, împreună cu vreo patru colege. „Era un covor mare, cu Lenuța și Ceaușescu în bărcuță, treceau pe sub pod. Covorul ăla ne fusese comandat de la București și trebuia să fie gata cînd s-a inaugurat Canalul Dunăre – Marea Neagră. Pe unde o fi acum covorul ăla?… Nimeni nu știe.“

Anul acesta, în fine, s-au băgat gaze în Eforie Nord. E bine, dar e și rău, pentru că tot orașul e traversat de șanțuri care cine știe cît o să mai rămînă așa, pînă vor fi asfaltate. Zici că o cîrtiță uriașă a brăzdat străzile în lung și-n lat. Așa arată și strada Mării, chiar lîngă faleză. Pe aici, cîrtița uriașă a trecut acum vreo doi ani. E răscolită de la un capăt la altul. Se lucrează. Mai exact, se modernizează, cu fonduri europene. La fel e și Eforie Sud: răscolit de aceeași cîrtiță uriașă.

Mai e o pisică. Nu i-am văzut niciodată fața. Vărgată și cenușie, stă încolăcită la soare, la geamul bazinului în care ne strîngem vreo 30 de femei, în fiecare dimineață, la 8,30, fix. Noi, înăuntru, în apa neagră-verzuie, cu alge și nămol sapropelic, direct din ghiol. Ea, afară, dincolo de geam. Îi vedem doar spinarea arcuită.

Momentul meu favorit este cînd tînăra asistentă spune cu voce caldă, dar autoritară: „Iar acum, doamnelor, mîinile pe șolduri și vă deplasați pe vîrfuri“. Atunci începe o mișcare lentă, browniană, în care fiecare o ia într-o altă direcție, riscînd să ne ciocnim, ca mașinuțele acelea din parcurile de distracții. Dar evităm impactul luînd-o brusc într-o altă direcție.

Îmi mai place cînd… „Doamnelor, vă apropiați de bară și ridicați piciorul încet, apoi, brusc, îl aduceți în poziția inițială“.

Arătăm, așa, ca niște balerine care au mîncat prea multe amandine la viața lor, baletînd în apa verzulie și sărată. Din cînd în cînd, pleosc-pleosc, mîinile noastre lovesc apa riscînd să trimită stropi sărați întotdeauna în ochii celeilalte. Și se aude un clipocit, ca un ecou, în sala mare, cu pisică la fereastră.

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Eu­ropa FM. A publicat recent cartea de reportaj Locuri, oameni, poveşti, Editura Casa de pariuri literare.