Pirgu vs. Montaigne

În primul volum (Memorialistica) al excelentei sale analize a literaturii române în postceaușism, Dan C. Mihăilescu recomandă prudență în receptarea literaturii memorialistice, considerînd că totul „trebuie luat cu precauție, cu cît mai mulți bemoli la cheie”, indicînd drept „cerință elementară” demersul „de a nu absolutiza niciodată o afirmație a autorului, ci de a lua totul cum «grano salis» ”. Este o recomandare cu atît mai demnă de luat în seamă, cu cît vine din partea unui devorator de asemenea literatură: „Mă-nnebunesc după tot ce ţine de memorialistică: jurnale, memorii, corespondenţă, note de drum etc.”.    

Enervat de zisa sau scrisa cuiva, A. notează în jurnal: „B. e un idiot!”. Jurnalul apare postum, fără contextualizarea însemnării respective. C., care nu-l înghite pe B., menționează într-o recenzie: „A. l-a considerat întotdeauna pe B. un idiot”. Cititorul, care vede în A. un reper moral, e convins că așa au stat lucrurile, cînd, în realitate, A. l-a considerat toată viața pe B. un om admirabil și un excelent profesionist.

Pe la mijlocul anilor ’90, m-am întîlnit cu profesorul Mircea Zaciu într-o emisiune de televiziune realizată de Nicolae Manolescu. După ce am terminat înregistrarea, ne-am dus să mîncăm împreună. Am depănat amintiri, iar la despărţire Mircea Zaciu mi-a dăruit un exemplar din primul volum al Jurnalului său apărut la Editura Dacia, rugîndu-mă să-i scriu neapărat ce cred despre carte. 

Am citit volumul pe nerăsuflate, cu mare plăcere, măgulit de ce îşi notase Mircea Zaciu în Jurnal despre mine. L-am sunat într-o duminică, i-am mulţumit şi i-am spus: „Dom’ profesor, în ediţia a doua e nevoie să faceţi o rectificare”. Apoi i-am citit nota de la pagina 182: „1980, 12.XII: 8, dimineaţa, juriu. Mac ne ţine un mic speech de deschidere, recomandîndu-ne să fim chibzuiţi, să acordăm atenţie articolului 1 din regulamentul premiilor, evident îngrijorat să nu iasă iarăşi scandal. Pe urmă se retrage. Lipsesc din juriu Nina Cassian şi Dorin Tudoran, amîndoi plecaţi în Statele Unite”.

„Ce să rectific, Dorine dragă?”, m-a întrebat mirat Mircea Zaciu. „Dom’ profesor, pînă am plecat definitiv din România, în 1985, nu am fost niciodată în America. Nici împreună cu Nina Cassian, nici de unul singur.” Răspunsul lui Mircea Zaciu vine implacabil: „Dorine dragă, dacă aşa am notat, aşa s-a întîmplat”. Totuşi, om rezonabil, Mircea Zaciu a adăugat: „Dă-mi o jumătate de oră să mă uit chiar în carnet”. I-am dat răgazul cerut, după care l-am sunat din nou. Verdictul? „Dorine dragă, am avut dreptate. Aşa am notat, aşa s-a întîmplat.” Ne-am revăzut şi Mircea Zaciu a acceptat, în final, că s-ar fi putut înşela. Din cînd în cînd, însă, mi se scoate pe sub nas „privilegiul călătoriei” cu pricina „din timpul lui Ceaușescu”.

Uneori, malițiozitatea și impostura își dau mîna. Într-o pagină de Jurnal datată „Duminică, 7 octombrie 1984” citesc niște însemnări răutăcioase. Decupez următoarea afirmaţie: „...acum, cînd este exilat, ar fi indecent să pui lucrurile la punct”. Nu ştiu de ce a pune lucrurile la punct ar fi un act de indecenţă, dar să spunem că ar fi. Îmi asum comiterea „indecenţei”: respectiva pagină de „jurnal” este o făcătorie. Eu am părăsit România abia în ziua de 24 iulie 1985, adică exact cu nouă luni după meschina notă din „jurnal”.

Conflictul ficțiune vs. memorialistică nu este nicăieri mai pregnant decît într-un soi de rememorări foarte prezent, o literatură a ucroniilor, istorii alternative, contrafactuale. Cînd alternativul este împachetat în pagini de ficțiune, rezultatele pot fi memorabile – Renouvier, Atwood, Orwell, Roth, Saramago, spre a numi doar cîțiva autori. Cînd contrafactualul invadează pagina de jurnal, rezultatul este un act de impostură. Una este ce a făcut Winston Churchill în eseul-ucronie intitulat If Lee Had Not Won the Battle of Gettysburg și alta ar fi fost dacă generalul Robert H. Lee ar fi publicat un jurnal în care ar fi relatat cum a cîștigat bătălia respectivă, apoi cum a eliberat toți sclavii și cum a declanșat semnarea alianței între confederați și Imperiul Britanic etc.

Memorialistica postdecembristă nu duce lipsă de ucronii. Se pare că logica acestor pagini este că, spre deosebire de ficțiune, realitatea nu este obligată să make sense. Splendoarea scriiturii suprimă nevoia de adevăr. Nici minciuna nu mai este adevărată în România. Diferența dintre a fi și a părea e ștearsă. Drumul spre o societate modificată mediatic, după modelul porumbului modificat genetic, pare garantat.

O subspecie a contrafactualului memorialistic este cea a mariajului între autovictimizare și autoeroizare. Memorialiștilor li s-ar fi întîmplat tot felul de porcării, tragedii, dar ei le-au făcut față cu eroism. Aș numi subspecia respectivă Sindromul Markle-Harry.

Sîntem în „Epoca de Aur”. Un grup de sufletiști se hotărăsc să-și înfrîngă teama și inițiază strîngerea de semnături în sprijinul unui coleg năpăstuit. Transmit că vreau neapărat să semnez, dar în ziua colectării semnăturilor nu mă prezint la întîlnire. Îmi trimit fiul cu mesajul: „Știți, tata nu poate veni, are o criză de colită. M-a rugat să vă transmit că, de fapt, nu dorește să semneze și vă roagă să nu-l implicați, în nici un chip, în acest demers”.

După cîteva decenii, într-o pagină de memorialistică, mă declar foarte trist și deplîng faptul că inițiatorii nobilului demers nu mi-au solicitat semnătura. Pagina este splendid scrisă, produce emoție și respect. Realitatea pierde încă o dată în fața contrafactualului. Literatura a cîștigat, adevărul poate să mai aștepte. De la imaginarul individual la imaginarul colectiv nu e decît un pas. Unii țin cu tot dinadinsul să-l vadă făcut cu viteza luminii. Vremurile despre care mărturisim devin imaginare, alternative.

Suferințele mărturisite în asemenea pagini îmi amintesc o vorbă a lui Montaigne: „Ma vie a été pleine de terribles malheurs dont la plupart ne se sont jamais produits”. Care Montaigne? Cel despre care Gore Pirgu ne spunea: „...oricum, Montaigne e drăguţ, are părţile lui”. Oricît de frumoasă ar fi scriitura ucroniilor noastre memorialistice, nu stirpei lui Montaigne ne adaugă, ci stirpei lui Gorică, una și așa extrem de numeroasă.

Dorin Tudoran este scriitor.

Foto: wikimedia commons.