Peripeții siciliene. Monreale

În planificarea mea pseudo-riguroasă, ziua de luni, a doua petrecută în zona palermitană, trebuia dedicată explorării orășelului Monreale (în dialectul sicilian s-ar pronunța Murriali). Nu, nu Montréal. Dificil a fost să ajungem la Monreale. Dacă ne-am fi urcat în mașină, în orice mașină, am fi fost acolo în zece minute. Am pierdut mai bine de o oră și jumătate așteptînd un autobuz  (traseul 108) din zona Politeana către Piazza Independenza, unde trebuia să schimbăm și să ne urcăm în autobuzul 337. Lucrările la infrastructura stradală mutaseră stația puțin mai departe, dar am reperat-o pentru că se mai aflau alte cîteva zeci de persoane în așteptare. Copacii care străjuiau strada ofereau o umbră minimă. Ne-am pus pe așteptat. Mi se părea că toate traseele din capitala Siciliei își dăduseră întîlnire în acel punct, numai blestematul de 108, nu. La un moment dat a trecut și un 104, dar, naivi și necunoscători, l-am lăsat să plece. După alte douăzeci de minute m-am decis să întreb un bărbat cu păr cărunt și ochelari, cam pe la 65 de ani, ce părea a fi localnic și care aștepta aparent același autobuz, căci nu se urcase în cele cinci sau șase mașini care deja se opriseră. Mi-a confirmat că acolo era stația și pentru 108 și că el însuși îl așteaptă.  „Trebuie să schimb în Piazza Independenza și eu, de acolo iau un alt autobuz către X“ – și a rostit numele unei localități care mie îmi era necunoscută. „Dar nici eu nu sînt de aici, adică locuiesc la Bruxelles.“ De altfel, începusem cumva conversația în italiana mea aproximativă, dar treptat el a condus-o către franceză. Probabil că i se păruse că înțeleg limba lui Voltaire sau poate pentru că nu cunoștea engleza. „Nu se poate așa ceva, transport public mai prost ca la Palermo nu întîlnești niciunde în Europa“, și-a continuat tiradele necruțătoare. „Stau de o jumătate de oră de-acum și nimic, nimic, rien de rien, merde.“

După alte cinci minute am traversat în pas alergător strada, în căutarea unui magazin de unde să cumpăr niște apă rece. Îmi era teamă ca tocmai atunci să nu treacă blestematul de 108, dar nu, nu am avut această șansă. Ne-am hidratat și ne-am așezat pe trotuar. Am butonat telefoanele, iar eu am suportat privirea grea a Corinei. Oare greșisem stația și numărul cursei? Din cinci în cinci minute venea un autobuz care purta numărul 102 și care mergea spre stadion. Am continuat discuția cu amicul meu francofon. „Știi că am fost la taximetriștii ăia de acolo și i-am întrebat cît mă costă să mă ducă pînă în X? Patruzeci de euro, atît mi-au cerut, patruzeci, nemernicii! Enorm, căci comuna mea este la șapte kilometri de Palermo. Și nici unul nu  a vrut să se deranjeze pentru treizeci de euro, cît le-am oferit. Stau și moțăie. Totuși, una este să plătești 40 de euro și alta vreo trei, cît costă un bilet cu transportul în comun... Asta-i Sicilia, la naiba, nu ai ce să faci... Dacă vine 104 să vă urcați în el, că se îndreaptă tot spre Piazza Independenza...“

După alt sfert de oră, observînd cum un alt autobuz 104 se pregătea să oprească, nu am mai așteptat și am dat buzna înăuntru. Aveam biletele din ziua precedentă, cînd, în înghesuiala teribilă din autobuzul care ne adusese în centrul orașului Palermo, nu putusem să le mai compostez electronic, aș fi fost linșat de palermitanii furioși, înghesuiți ca sardelele, care se întorceau de la plaja Mondello. Oricum nimeni nu ne deranjase, nici un controlor (biglettaio) nu ar fi avut curajul să ceară biletele acelei mase umane transpirate, nervoase. Mă informasem și tichetele erau valabile o oră și jumătate în orice mijloc de transport palermitan. Teoretic, îmi ajungeau și pentru cursa spre Monreale. În zece minute eram în Piazza Independenza, unde ne-am dat jos și am așteptat un mic autobuz care urca spre Monreale. Decorul era același, case, magazine, service-uri auto, zona industrială a orașului Palermo, ba am trecut chiar pe lîngă o cazarmă a armatei italiene, protejată cu sîrmă ghimpată și camere de supraveghere, și pe lîngă sediul unei secții de poliție, unde doi imigranți de culoare cereau explicații unui carabinier, ieșit în afara clădirii. Urcînd serpentinele, panorama se deschidea generoasă spre aglomerația palermitană și Marea Tireniană. Micul autobuz ne-a lăsat la intrarea în orășel. Aveam două posibilități de intrare, printr-o străduță care cotea spre stînga sau pe o alta, care își croia drum chiar pe buza dealului. Am hotărît să urcăm prin stînga și să coborîm prin dreapta. 

Chiar dacă mic după standardele Italiei îmbătrînite (numai Japonia ar avea o populație la fel de îmbătrînită precum italienii din G7, dar și această realitate este ușor de explicat – viața în Italia este minunată, agricultura oferă produse de bună calitate și poate nu sînt la fel de stresați precum noi, se cîntă mult și frumos), Monreale este trecut în toate ghidurile turistice ale Italiei. Și asta în ciuda faptului că, în cel deținut de mine, Siciliei nu-i sînt dedicate decît șase pagini, ceea ce mi se pare absolut incredibil și dovedește bogăția fără egal a patrimoniului Italiei. Dacă Sicilia avea șase pagini, sora situată mai la nord-vest, Sardinia, avea doar trei! Și orășelul ăsta, de numai 39.000 de locuitori, respiră istorie, este făcut din straturi de istorie mai degrabă decît din roci și cărămizi, destinat turismului și eternității – dar oare turistul obișnuit și mediocru nu vînează inconștient tocmai construcțiile care par eterne, un Turn Eiffel, sute și sute de catedrale care rezistă după sute și sute de ani, în condițiile în care trăim într-o societate care pune accentul pe efemer și consum? Un paradox. După ce Palermo a fost ocupat de arabi și s-a constituit Emiratul Siciliei, arhiepiscopul din Palermo a fost alungat din oraș de ocupanții musulmani, rolul de catedrală fiind preluat de către o mică biserica aflată în Monreale, numită Agia Kiraki, după nume o construcție din perioada bizantină a insulei. După 1072, soarta creștinilor avea să cunoască o schimbare în bine, prin cucerirea insulei de către normanzi, începută în 1061 și finalizată în 1091. Regele Roger al II-lea (1135-1160) a fost cel mai important rege normand și a reușit să constituie un mic imperiu mediteraneean, pe lîngă Sicilia, controlînd sudul Italiei (ceea ce acum este desemnat drept Mezzogiorno, cu Basilicata și Calabria), Malta, Tunisia și chiar Corfu. Alți doi regi normanzi au continuat opera lui Roger al II-lea, Wilhelm I și Wilhelm al II-lea. Construcția incredibilului edificiu din Monreale se leagă de ultimul rege normand care a ordonat construcția ei în 1174, fiind finalizată în numai patru ani de zile. În ghidul meu turistic, se precizează că motivul ridicării acestei splendide catedrale ar fi fost dorința regelui de a-l întrece pe arhiepiscopul de Palermo.

Se făcuse după-amiază și ne-am așezat la un restaurant care avea o terasă chiar în fața catedralei. Masa ne-a costat vreo optzeci de euro. Mult, după standardele noastre, dar dacă împărțeam suma la patru, parcă redevenea rezonabilă. Se mănîncă bine și relativ ieftin în Italia dacă te rezumi la pizza și paste. În cazul în care îți place peștele, trebuie să fii pregătit să plătești cam de două-trei ori mai mult. Nota de plată avea inclus și un misterios coperto de 6 euro. Inițial am crezut că este bacșișul calculat simpatic (1,5 euro de căciulă). Căutînd pe telefonul mobil, ne-am lămurit și nu prea (ar proveni în mod natural în Italia tot din Evul Mediu și ar desemna taxa pe care hangiii o cereau tîrgoveților care se cazau în hanurile lor, însă nu consumau de la ei, ci din propria desagă – „posto coperto”, adică loc ocupat), dar nici nu am mai lăsat ceva în plus. Eram chit. Căldura se mai domolise. Doream să vizitez catedrala, indiferent de prețul biletelor. Am intrat în curtea edificiului și m-am dus țintit către casa unde se vindeau biletele. Nu mai era nici un angajat, iar doi bătrîni care se odihneau la umbră, pe banca din hol, m-au asigurat că intrarea era gratuită în acel moment. Catedrala este greu de descris. Vizitînd-o, rămîi în pană de epitete. Din nou aceeași senzație – cum au putut construi niște bieți medievali o asemenea minunăție? Și pentru ce și cine? Pentru a-L sluji pe El! Mi se pare evident că noi, contemporanii acestei lumi, nu avem cum să-i înțelegem pe bieții medievali, care abia dacă ajungeau la 40 de ani, dar care construiau timp de zeci de ani astfel de catedrale. Mă gîndeam: cum este posibil să sacrifici atît de mulți bani pentru a ridica un edificiu atît de frumos, nimic de spus, dar atît de puțin util sau chiar inutil (pentru atei), chiar și pentru un credincios de acum? Am parcurs întregul tur al catedralei, urmînd indicațiile și săgețile, ne-am făcut fotografii, ne-am strecurat prin culoare strîmte și am privit prin micile ferestre zăbrelite. În jurul orei 5, un angajat care făcea turul ne-a informat că trebuie să ne grăbim, căci programul de vizitare a catedralei se încheia, iar misiunea lui era să se asigure că nici un turist nu rămînea rătăcit prin nenumăratele holuri, unghere și terase. Am încercat să comunic acest fapt și unui cuplu maghiar din fața noastră, dar am fost tratat cu indiferență. Mă întrebam, coborînd treptele, dacă maghiarii își dau seama de prezența românilor așa cum eu îmi dau seama de prezența lor, dacă ne recunosc limba cum o fac eu imediat cu a lor.  Raporturile cu ei mi se par în continuare enigmatice, în plin proces de alterare. 

După ce am ieșit din catedrală am cotit spre dreapta și ne-am mai bucurat o jumătate de oră de străduțele pline de negoțuri (negozzio), dar eram oarecum supuși presiunii timpului. Ultima cursă de autobuz spre Palermo era la ora 19. Plimbîndu-ne pe străduțele înguste, dar fermecătoare, la o mică intersecție (în sensul că spre străduța principală trasată acum șase secole năvăleau ulițe late de doi metri), am observat un fermier local care își comercializa produsele direct din camionetă. Am ales opt-nouă piersici uriașe și cam tot atîtea prune. Prețul nu era foarte vizibil afișat, dar credeam că văzusem cifra 2. David, observîndu-le maiestatea vegetală de aproape, m-a întrebat: „Dar, tati, dacă 2 euro costă o bucată?”. Aveam bani suficienți, ca orice turist (mai ales cel valah se înarmează cu multe bancnote – încă din România schimbasem o suma rezonabilă de euro în bancnote mici de 5 și 10 euro cu toate că în zona euro rar mi-a fost dat să observ privirea perplexă și stupefiată a vînzătorului cînd îi întinzi o bancnotă de 50 de euro), și dacă ar fi costat atît, însă cele două cornete din hîrtie în care italianul mi-a vărsat fructele au costat numai 4 euro. Mai ieftin decît acasă.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).