Pascală urbană

Exact acum un an îmi puneam întrebarea, în paginile revistei Dilema veche, cum ar fi să vină Sfintele Paști și să nu avem Lumină, pentru că sărbătoarea a ajuns doar un eveniment monden, prilej de îmbuibare, de chefuri și exhibare ostentativă a bogăției în noaptea de Înviere. Era revolta mea împotriva unei trăiri colective lipsite de autenticitate, cu mulțimi de credincioși care se adunau spre biserici și, odată ajunse acolo, vorbeau la telefon, spuneau bancuri, etalîndu-și haine și electronice scumpe, ignorîndu-i și luîndu-i în zeflemea pe credincioșii mai modești, mai rezervați, conectați la semnificația evenimentului. Nu m-am gîndit, la vremea respectivă, că așa ceva ar fi putut să se întîmple realmente, dar iată că acum vom aștepta Învierea acasă și nu la biserică. Și îmi vin în minte două lucruri.

Primul este titlul celebrului imn al lui Martin Luther, Eine feste Burg ist unser Gott și cantata lui Bach care duce, prin muzică, arhitectura imnului în sublim. „Un Oraș întărit este Dumnezeul nostru” spune metafora din titlu, un Oraș care ne apără de rele, așa cum Domnul îl apără pe credincios, în Psalmul 90. Dumnezeu ca Oraș. Simpla comparație face ca substantivul comun să se scrie cu majusculă. În aceste vremuri pe care le trăim, Orașul trebuie să facă dovada întăririi sale, a puterii sale de a învinge răul invizibil, iar fiecare celulă a sa acționează pentru a-L curăți. Instituțiile statului și societatea civilă își fac datoria, fiecare după puteri. Medicii luptă cu puține echipamente într-o bătălie inegală, iar cea mai emoționantă imagine pe care am văzut-o în aceste zile a fost aceea a unor medici și asistente, echipați din cap pînă în picioare pentru a intra pe secție și care se roagă împreună pe terasa spitalului. Nu o fac ostentativ, nu o fac pentru a impune altcuiva credința lor, ci pentru că a crede împreună în același ceva dă puteri. La această oră, medicii sînt infanteria prost hrănită și sumar înzestrată, trimisă să lupte cu un inamic primejdios și versatil, a cărui forță nu este deplin cunoscută. Credința că poți învinge este fundamentală într-o situație ca aceasta, și am văzut chiar și pe cei mai înverșunați adversari ai comportamentului public religios cum lasă piatra jos și nu-i lapidează pe medici, așa cum făcuseră cu oricine altcineva pînă acum două luni. La rîndul ei, Biserica a luat decizia ca slujba de Înviere să se țină fără enoriași și fiecare credincios să-și aprindă lumînarea de la candela de acasă, ceea ce le dă medicilor un răgaz în lupta lor, dar și generează o extindere a sacrului în oraș, fiecare casă devenind o biserică, aidoma micilor biserici din perioada persecuțiilor anticreștine din Roma antică. Orașul se întărește astfel și prin credință, una onestă, difuză, profundă. Nimeni nu se va hlizi în fața propriei candele. Nici nu va trimite meme-uri în timp ce se roagă. Pentru că, de această dată, rugăciunile vor fi sincere. Și, poate, necesare, cel puțin pentru toți cei care se roagă, ceea ce mă aduce la al doilea lucru despre care voiam să vorbesc, și anume nevoia de rugăciune.

Tatăl Nostru, Rugăciunea Domnească, fără a se limita la asta, cere pîine, iertare de greșeli, ferire de ispită și izbăvire de cel rău. În ultimele cîteva decenii, orașul european a rezolvat problema bunăstării, a eliminat din dialectică ideea de greșeală personală, fiecare devenind orb la propriile greșeli și extrem de vigilent cu ale altora, ispita a devenit ceva cool, plăcerea personală a devenit paradigmă, iar necazurile s-au diminuat prin succesul științelor care păreau să fi rezolvat totul. Rugăciunea Domnească devenise caducă. Acum, confruntați cu virusul pentru care încă nu avem vaccin, dar pe care lumina și căldura îl distrug, ca pe orice virus, mulți credincioși și-au amintit de puterea rugăciunii și încearcă să se alieze cu Dumnezeu care, Lumină fiind, este fără îndoială imun la viruși și la alte scîrbe invizibile. De undeva, din bagajul memoriei unor genealogii nefericite, rugăciunea a ieșit la iveală dătătoare de speranță. Spusă cu sinceritate, ea nu îi mai oripilează nici pe cei ce nu cred, nici pe cei ce cred în altcineva, căci pandemia va fi trecut atunci cînd ultimul creștin, musulman, budist, agnostic sau ateu se va fi vindecat, deci rugăciunile sînt pentru vindecare universală și nu doar a unei persoane în parte.

Cei care cred în Dumnezeu se vor ruga zilele acestea pentru sănătatea tuturor, ca și cînd totul ar depinde doar de Dumnezeu, iar cu toții, fără deosebire, și cei care cred, și cei care nu cred, vor acționa pentru sănătatea tuturor ca și cînd totul ar depinde doar de ei înșiși. Și astfel, Lumina Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos va lumina Orașul întărit prin sacrificiu, solidaritate și iubire, izvorînd anul acesta nu doar din biserică, ci și din credința fiecăruia dintre noi, care îi este casă.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wkimedia commons