Orașul și sălbăticiunile

Odată cu măsurile de autoizolare a populației, pe rețelele de socializare au început să abunde știri festive, unele adevărate și multe false, referitoare la animale sălbatice care, iată, au curajul să se aventureze prin oraș. Am văzut bancuri întregi de pești zbenguindu-se în apele de cleștar ale unei Veneții eliberate de turiști, ba chiar și delfini care, se știe, sînt semn bun dacă îi zărești. Balene nu au fost puse în evidență, și asta doar pentru că municipalitatea se gîndește serios să interzică vasele de croazieră care, cu deplasamentul lor formidabil, stîrnesc valuri uriașe, nu doar de apă, ci și de ură atunci cînd pompele încep să huruie prin subsolurile inundate de mareea inoportună.

În Nara, Japonia, o căprioară traversa pe la zebră, așteptînd liniștită să frîneze mașinile înainte de a pune prima copită pe marcajul cu dungi albe, dovedind un asemenea simț civic încît, polițist dacă erai, și tot nu aveai cum să-i dai amendă. În caz că, totuși, un om al legii mai zelos i-ar fi atras atenția că nu deține declarația pe proprie răspundere și că, în general, orașul este pentru oameni, cîini, pisici, papagali și alte viețuitoare, dar mai puțin pentru mamifere sălbatice mari și neînsoțite, acesta s-ar fi înmuiat negreșit cînd ar fi fost privit cu ochi mari și rugători, de căprioară.

Pe o stradă pustie de la antipozi, un cangur le demonstra băieților agili de la parkour că mai au mult de exersat pînă cînd vor fi în stare să ajungă de la o intersecție la alta în doar zece salturi. Însă un ochi european, exersat îndelung pe capra vecinului, nu avea cum să nu observe că sfidarea nu le era adresată atît lor, cît, mai ales, țărilor UE, ale căror salturi în sprijinul Italiei au fost, mai degrabă, sărituri pe loc cu genunchii la piept, pentru a da jos grăsimea abdominală.

La sud de Buenos Aires, un leu de mare își încălzea trupul masiv, lipit de oblonul metalic al unei fațade. Părea că se miră de ce magazinul este închis la acea oră a serii și nici măcar nu este lipit pe ușă un afiș în care să se spună clar, cu subiect și predicat, cînd bagă pinguini. La aceeași oră, în București, nu a fost văzut nici un leu, de mare, de savană sau de orice alt fel.

În Ahmedabad, oraș cu peste cinci milioane de suflete, maimuțe viclene au luat străzile în stăpînire, terorizînd populațiile locale de viețuitoare mici și pașnice care se bucuraseră pentru cîteva zile de absența temporară a teribilei aglomerații indiene. Mărturii contradictorii sugerau că, în doar cîteva zile, se familiarizaseră cu sprayurile abandonate și se specializaseră într-un  graffiti de o calitate net superioară celui de pe străvechile vagoane care încă mai circulă pe liniile mărginașe ale metroului bucureștean.

În Sinaia au fost văzuți și chiar filmați urși, în plină stradă, însă faptul a trecut neremarcat de presă, întrucît evenimentul are o recurență cotidiană la Sinaia, fără nici o legătură cu ordonanțele de urgență emise în această perioadă. Dimpotrivă, întrucît populația avea tendința de a ieși din case fără un scop precis, profitînd de relieful accidentat și de străduțele în trepte care fac imposibil filajul mașinilor de poliție, cineva a propus să elibereze un efectiv suficient de urși pe străzi pentru a crește spiritul de disciplină și, concomitent, a realiza o izolare eficientă a populației.

În București, ca și în alte orașe ale României, am putut vedea fazani amendați prompt de copoi ageri și omniprezenți, bizoni și rinoceri de trafic mai relaxați ca oricînd, rămași parcă fără frîne, pești discreți, obsedați de muncă, iar, la televizor, invazie de gorile, maimuțe, molii și lipitori, pe lîngă nelipsiții papagali specializați în șopîrle. Pe fondul stării de urgență, rechinii și-au făcut, pesemne, plinul, scutiți fiind de oboseala mimării unor licitații publice, iar ulii și-au reglat conturile cu șoriceii care, opriți fiind și izolați, au devenit ținte sigure.

Fenomenul pare să fie global, căci numeroși iepuri au invadat spațiul virtual pentru derutarea populației și alimentarea teoriilor conspiraționiste, făcîndu-i pe mulți să se întrebe dacă ea, bestia invizibilă, o fi sălbatică, sau domestică. Și astfel, captiv între ițele unor știri adevărate și false, cetățeanul orașului planetar contemporan, iubitor de natură cum îl știm, jubilează cînd vede la televizor iarba crescînd și păsările făcîndu-și cuib în ea, deși acest lucru se întîmplă chiar pe pragul casei sale.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.