Orașul lui Epimeteu

Filosoful italian Rosario Assînto distinge între orașul lui Amfion și orașul lui Prometeu. Primul stă sub semnul lirei muzicianului, capabilă să miște pietrele din loc prin frumusețea melodiei. Este orașul arhetipal, imagine a cosmosului, a armoniei și bunei guvernări. Al doilea se așază sub semnul progresului științei, obiectivității și competiției. Nu despre ele aș vrea să discut acum, ci despre al treilea oraș, al lui Epimeteu. Potrivit vechilor greci, relele Pămîntului i se datorează titanului Epimeteu. Acesta a împărțit darurile lui Zeus animalelor, astfel încît omul a venit pe lume relativ neajutorat, lent și cu simțurile slabe. După ce fratele său, Prometeu, a mai restabilit întrucîtva echilibrul, dăruindu-i omului focul și ascuțimea inteligenței, tot prin Epimeteu a venit și sancțiunea divină, căci el a deschis cutia Pandorei, lăsînd să se răspîndească toate tarele firii umane.

Orașul lui Epimeteu se dezvoltă haotic. Avizi, oamenii construiesc numeroase clădiri, pentru a le vinde pe bani mulți. Uită să construiască și străzi, iar infrastructura nu mai face față de mult timp. Clădirile strălucesc, dar le lipsește orice semnificație culturală; seamănă cu depozite uriașe, golite de orice noimă sau frumusețe. Privite îndeaproape, ele nu au suflet. Se așază una lîngă alta fără a stabili nici o relație, anulîndu-se reciproc, într-o devălmășie care îți taie răsuflarea.

Reginele străzilor sînt mașinile. Ele gonesc cu viteză, atunci cînd se poate, adică foarte puțin. Mai mult stau în colane nesfîrșite, fumegînd nervos, căci orașul lui Epimeteu le pune în cale numeroase piedici, guri de canal, gropi, denivelări și lucrări edilitare care nu trebuie făcute, dar care știu cum să întoarcă un serviciu, căci orice gură trebuie să mănînce. De fapt, reginele sînt cam rupte la amortizoare, bucșe, pivoți și bascule, ca să nu mai vorbim de combustibilul botezat care le umple rezervoarele. Totuși, ele ocupă și trotuarele, nelăsînd pietonilor multe alternative.

Locuitorii acestui oraș sînt peste măsură de grăbiți și nervoși. Au și motive. Oriunde ajung, ei trebuie să aștepte. Au de făcut drumuri inutile, plimbă hîrtii de colo-colo, nu-și văd capul de treabă. Toți ceilalți locuitori îi enervează peste poate, iar altercațiile se țin lanț. Ei sînt învrăjbiți iremediabil: muncitori versus intelectuali, salariați versus pensionari, pietoni și bicicliști versus automobiliști, elevi contra profesori și tot așa. Cu toții sînt înnebuniți de fumul greu care pune stăpînire pe oraș dimineața, chiar înainte de răsărit, și seara, imediat după ce se întunecă, pentru că orașul lui Epimeteu face bani buni din arderea deșeurilor de proveniență locală sau de import. Se arde orice, de la bulendre și biblioteci la probe biologice și organe extirpate, membre amputate, infecții, felurite alte deșeuri spitalicești, importate în mașini frigorifice. Totul fumegă în acest oraș, de la mașini la case și de la fabrici la instituții.

Nu în ultimul rînd, orașul lui Epimeteu demolează într-un ritm care îi va șterge întreaga memorie în următorul deceniu. Nu că i-ar păsa. Absența amintirilor înseamnă mai multă libertate, căci regretele te pot încetini, bulversa, pune pe gînduri. Îndeletnicindu-se voios în ultimul centenar cu îngurgitarea propriului trup, orașul are deja experiența de a-și savura propria pieire și de a jubila atunci cînd, pe locul unei venerabile clădiri, construită de strămoși din dragoste pentru oraș și urmașii lor, apare un morman de beton, sticlă și fier, agregate într-o formă doar puțin mai ordonată decît ar fi făcut-o un cutremur. Negîndu-și tradiția și alergînd după muștele grase și cu spinare verde, pe care le confundă, din nepricepere, cu fluturii, orașul s-a uitat de mult pe sine, aidoma unui amnezic care nu-și mai recunoaște nici părinții și nici casa.

Cu pîntecele plin și grătarul sfîrîind alături, prin gălăgia vioaie și înjurăturile groase, pentru locuitorii săi nici nu mai contează faptul că instituțiile de cultură se prăbușesc una după alta, într-o apocalipsă a identității care va spulbera ultima cariatidă și ultimul capitel, dar și nenăscutele opere viitoare, într-un oraș care a uitat ce a fost, habar nu are ce a devenit și nu are nici o îngrijorare pentru ce va fi. Întocmai ca greierele care își mănîncă propriile aripi, urbea renunță senin la orice ar putea să o înalțe, alegînd să se zbată în loc să zboare, uitînd cu desăvîrșire că, odinioară, făcea asta cu naturalețe. Doar este orașul lui Epimeteu, căruia îi cer iertare, căci realizez că l-am nedreptățit crunt în acest articol. Așa cum o arată însuși numele său, titanul regretă răspîndirea viciilor printre oameni, în timp ce locuitorii orașului au încetat să mai distingă binele de rău, cultura de incultură, frumosul de urît. De fapt, orașul lui Epimeteu este chiar orașul meu.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: L. Niculae