Orașul eficient

Războiul cu ferocele SARS-CoV-2, alias Noul Coronavirus, pare să fi ajuns la un armistițiu fragil. Pe de o parte, oamenii asediați obosiseră să încerce să muncească, să învețe, să se cultive și să se distreze doar de acasă, ratînd primăvara și privîndu-se de viața socială care, acum putem recunoaște, contează enorm pentru fiecare dintre noi. Pe de altă parte, și temutul virus se plictisise să bîntuie numai pe străzi goale și aseptice, întîlnind numai tineri sănătoși tun, puțind a usturoi și dezinfectant, blindați sub măști, viziere, mănuși și combinezoane. Acum, căldura, lumina, dar, mai ales, experiența au egalat întrucîtva o luptă care pornise extrem de inegal, iar urbea încearcă, timid și nesigur, să revină la viață.

Pornind de la axioma strămoșească potrivit căreia într-o bătălie numai ineficiența este condamnabilă, orașele au învățat repede tacticile de succes. Au ascuns degrabă bătrînii și copiii, au pustiit străzile, au interzis cultura, adunările și călătoriile, au dezinfectat totul cu gaze toxice de luptă și au așteptat ca numerosul inamic să rămînă și fără puteri, și fără oaste pentru a-l lovi decisiv. Însă lovitura finală nu a putut fi deocamdată aplicată și așa s-a ajuns la un armistițiu prin care Noul Coronavirus nu mai produce un număr de îmbolnăviri superior capacității spitalelor de a le vindeca, iar oamenii încă nu apar cu un vaccin capabil să-l trimită pe virus de unde a venit, adică la pangolini și lilieci.

Am văzut cu toții cît de rapid se poate trece de la un mod de viață bogat și satisfăcător la unul sărac și eficient, prin doar cîteva ordonanțe militare. Prețul eficienței a fost, ca întotdeauna, lipsirea de drepturi și suspendarea democrației. Pentru pensionari, a însemnat interdicția de a ieși din case în alte intervale orare decît cele arbitrar stabilite, poliția aplicîndu-le acestora un număr enorm de amenzi uriașe care depășeau pensia, profitîndu-se de faptul că scorul se ținea numai la cei omorîți de COVID-19, nu și la cei doborîți de politicile guvernamentale. Am văzut sectoare întregi de activitate închise dintr-un foc, sub sloganul „Stați în case că vă plătim noi doar ca să stați”, fără a se lua în considerare faptul că tocmai acei oameni forțați să se oprească din munca lor au renunțat, în realitate, la scopul pentru care trăiau, la pasiunea pusă în muncă, la devotamentul pentru o cauză. Am văzut artiștii considerați dispensabili, uitîndu-se că arta a însoțit omul încă de la apariția sa pe Pămînt, fiind indispensabilă ca pîinea. Am văzut restaurantele și hotelurile închise, ideea de ospitalitate fiind pervertită și transformată, cu un pocnet din degete, în ideea eficientă de adăposturi de carantină, centre de prizonierat comod și înnebunitor.

În sfîrșit, am văzut bisericile golite și actul religios pus la index, creștinii practicanți priviți ca agenți de răspîndire a pestei, la fel ca șobolanii, uitînd că, pentru foarte mulți dintre noi, biserica este unica alinare, iar actul religios săvîrșit în Casa Domnului este singura comunicare și comuniune. După marea relaxare din 15 mai, agenții de presă și televiziuni vigilente și-au trimis echipele la lăcașele de cult nu pentru rugăciune, ci pentru a-i surprinde pe enoriași în flagrant, delectîndu-se cu viruși luați de pe lingurițe de împărtășanie, sfinte moaște și icoane, în încercarea de a acredita ideea că, dacă tot se vor deschide restaurantele și spălătoriile, măcar bisericile să rămînă închise.

Dar poate că latura cea mai meschină a eficienței necesare la război și la adăpostul căreia pot dispărea drepturi în timp de pace a fost încercarea de a impune convingerea că singurătatea este singura alternativă pe termen lung, capabilă să salveze mitul etern al vieții fără de moarte. Arhitecți și designeri au început să lucreze (oare cînd au ratat unii dintre ei ocazia?) plini de rîvnă la creionarea noului cadru fizic capabil să-i facă fericiți pe orășenii solitari. Au apărut astfel pături de picnic cu locuri decupate astfel încît să păstrezi distanța față de cel cu care împarți pătura, precum și mese de restaurant cu patru clopote transparente, în care fiecare comesean mănîncă în singurătatea lui, de parcă oamenii se adunau să mănînce înainte de pandemie doar pentru priința pîntecelui și nu pentru a se simți bine împreună.

Minți efervescente ne prezintă încontinuu cît de bine se poate trăi de unul singur, ce amenințări extraordinare sînt semenii noștri și ce avantaje indiscutabile comportă igiena din care celălalt, purtător de viruși, germeni, bacterii și alte nenumărate pericole invizibile, a fost alungat definitiv. Profesorii electronici vor salva învățămîntul, căci un profesor uman infectat poate fi autorul unui genocid involuntar. Nici pîinea plămădită de mîini trudnice (fie ele albe ca spuma sau mai închise la culoare, de imigrant) nu ne mai place, vrem pîine făcută doar de roboți și, în general, am fi dispuși să ne salvăm aruncîndu-i pe toți ceilalți peste bordul ambarcațiunii de 12 metri pătrați cît reprezintă, acum, spațiul nostru de siguranță sanitară. Singurii pe care îi mai îngăduim în viața noastră amenințată de pericole invizibile sînt medicii, dar numai atunci cînd sîntem noi bolnavi. Atunci avem nevoie de o mînă pe frunte, de o palpare, de o vorbă de încurajare. Am da orice pentru ea. Numai că, în societatea perfectă la care am pus umărul să o zidim, fără să fie sigur dacă avem nevoie de ea sau nu, tot ce vom vedea cînd ne va fi mai greu se va rezuma la computere, tuburi conectate la valve, vane, recipiente și vase de expansiune, însoțite de explicații prost traduse despre cum să ne branșăm corect, pentru un tratament sigur și eficient.

Speranța mea este că orașul-distanțării-sociale-eficiente-în-combaterea-pandemiilor va rămîne ceea ce a fost gîndit inițial, și anume o repliere pe durată determinată, și că ideile potrivit cărora un astfel de model ar putea deveni noua normalitate vor ajunge într-un insectar al distopiilor urbane. Însă, pentru a realiza acest lucru, avem nevoie de o societate conștientă și solidară, în care drepturile și libertățile unuia, indiferent de statut social, vîrstă, credință sau culoare, sînt apărate de toți ceilalți. O societate în care vom putea oferi brațul unei bătrîne care se dă jos din autobuz și sprijini capul unui necunoscut căzut la pămînt. O societate în care omenia și iubirea de semeni sînt normale. O societate în care orașul nostru este chiar orașul fiecăruia dintre noi și al tuturor deopotrivă, dar împreună.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons