Olari

Olăritul este un meșteșug pe cale de dispariție. Mii de ani, oamenii au folosit recipiente din lut ars, însă acum pare că ele nu mai sînt de nici un folos. Recipientele din plastic sînt mult mai ieftine, ușoare și nu se sparg nici măcar atunci cînd le arunci, intenționat, pe jos. Toate orașele vechi aveau în apropierea lor o rîpă unde se aruncau vasele ceramice sparte, pentru a păstra buna rînduială a lucrurilor. Studiind aceste gropi de gunoi ale trecutului, infinit mai salubre decît cele ale prezentului, arheologii au putut constata diverse schimburi comerciale, iradieri culturale, sensibilitățile unor epoci apuse în materie de decorații. Bogăția de informații pe care le conține un vas ceramic, fie el și spart, stă în munca depusă pentru ca el să poată fi cumpărat.

Să pornim cu începutul, vorba unui celebru dramaturg englez. Lutul se colectează din locuri speciale, cunoscute de meșterii locali, apoi se macină, se curăță de impurități, se amestecă cu apă într-o proporție corectă, astfel încît să fie lucrabil, apoi se debitează printr-o presă care scoate aerul din el și îl face numai bun de transportat în atelierul de olărit. Aici, calupurile mari se porționează și se mai trec o dată prin presă, apoi se frămîntă pentru o omogenizare care se termină abia pe roata olarului, acolo unde mîinile bine antrenate ridică ușor masa de lut, apoi o coboară de cîteva ori, acest ritual de începere a vasului fiind o precondiție a reușitei sale. Aceasta este prima probă pe care orice vas ceramic trebuie să o treacă, anume proba frămîntatului, cum o numește meșterul Daniel Leș din Baia Sprie. Tot el spune că vasul mai are de trecut trei probe importante, asemeni omului în viață, acestea fiind proba făuritului pe roată, proba șlefuirii și proba focului.

Să ridici vasul și să-i dai forma dorită este extrem de simplu doar atunci cînd privești un meșter cu experiență care în cinci minute finalizează un vas foarte elaborat. În realitate, acele mîini au zeci de ani de experiență și, mai mult decît atît, au generații care au făcut asta cu pricepere înaintea lor. Să simți materialul, să știi cît poți să apeși pe ambele părți, să-l mîngîi pentru ca el să crească este tot atît de dificil precum cîntatul la un instrument. Cu toate acestea, spre deosebire de instrumentiștii care, ocazional, primesc aplauze și onoruri, umilii olari, cu privirea lor ațintită spre pămînt, trec neobservați. Odată oprită roata, vasul are forma finală, dar mai trece mult timp pînă cînd acesta să țină laptele la prins sau să bucure privirea cuiva. El trebuie să stea la uscat o perioadă, înainte de a fi șlefuit cu piatra, pentru a avea o suprafață fină și plăcută la atingere. Apoi urmează proba focului, în timpul căreia unele vase crapă, altele plesnesc.

În atelierul de olărit al lui Márton Molnos, în Corund, secui și români lucrează cot la cot pentru a realiza vase. Din 1980 are meșterul Márton mica afacere de pe urma căreia se întrețin, modest, dar curat, din muncă cinstită și sîrguincioasă, cîteva familii din sat. Vasele tradiționale de Corund, cu exuberantele lor motive florale și animaliere, lucrate pe albastru, roșu, verde, negru sau într-o policromie încîntătoare, nu mai au foarte multă căutare. 2020 a fost un an prost, fără tîrgurile tradiționale care adună meșterii cei mai iscusiți din Horezu, Marginea, Corund, Piscu și alte centre importante de olărit din țară, acolo unde vasele tradiționale au căutare printre admiratori și colecționari. Nici în 2021 nu se vor organiza, din același motiv de sănătate publică. Astfel că, în atelierul din Corund, în prezent se produc vase ceramice care se desfac în magazinele de bricolaj, la raionul „Casa și grădina“. Am privit, cu încîntare și tristețe, întregul proces de fabricație. După ce mîinile dibace ale lui Gabor, Petru și Levente modelau vasele, acestea erau decupate și perforate, apoi împodobite de Elisabeta, Iulia și Ianike. Modele cerute de gustul orășeanului contemporan, cele care se vînd adică, sînt „amfore sparte”, aplecate într-o parte, în care se pot planta flori, asemenea unui ghiveci. Singura diferență este că un ghiveci, oricît de frumos, nu aduce vilei orășeanului ștaiful necesar epatării prietenilor, așa cum o amforă spartă o face. Adică el avea prin casă o amforă străveche care s-a spart, dar el fiind smart a făcut un upcycling și gata-i ghiveciul sustenabil și eco, deci la modă. Pe vremuri, ca să se vîndă, vasul trebuia să fie prezentat întreg la tîrg. Acum, ca să se vîndă, el trebuie să fie gata spart.

Trăind modest, olarii înțeleg pămîntul și fac asta cu răbdare, umilință și înțelepciune. Îi primesc pe copiii care vor să încerce meșteșugul cu dragoste, cu prietenie, iar meșterii cu experiență le îndrumă mîinile, cu un zîmbet pe buze, în timp ce copiii le consumă cu entuziasm lutul prețios. Poate că pruncii vor prinde drag de pămînt și vor continua să facă vase ceramice, mărturisitoare ale tradiției, ale frumosului care dă sens utilului. Pînă la urmă, așa cum spunea Victor Hugo undeva în Mizerabilii, frumosul este la fel de util ca utilul, uneori chiar mai util, iar vasele ceramice tradiționale, cu eleganța lor lipsită de emfază, mărturisesc această afirmație.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: L. Niculae