Oameni capabili să devină medici

Observația privind „dezumanizarea” medicinei, îndrăzneață în urmă cu o jumătate de secol, este astăzi banală. La noi, la fel ca în întreaga lume, tot mai mulți oameni se declară nemulțumiți de experiențele trăite în spital, paradoxal, în ciuda unor progrese extraordinare ale mijloacelor de diagnostic și de tratament apărute tocmai în această perioadă. Nici unei profesiuni nu i se reproșează atît de frecvent ca medicinei că își pierde umanismul. „Ce fel de oameni fără suflet lucrează în spitale?”, se plînge într-o publicație o femeie nemulțumită de experiența trăită alături de soțul ei grav bolnav. „Empatie îmi arătau cîinii din curtea spitalului, nu doctorii!”, continuă ea vehement. „Nu vi-l recomand pe acest chirurg. Operația pe care mi-a făcut-o a reușit, dar te tratează cu răceală, nu te ascultă deloc și nu-l vezi mai mult de cinci minute într-o săptămînă”, ne sfătuiește o altă persoană, într-un forum pe Internet. Odată intrat în spital, devii anonim; o pacientă, surprinsă rătăcită pe un culoar interzis al spitalului, se dezvinovățește prezentîndu-se: „Sînt diabetul din cinci”. Boala și numărul salonului par singurele mijloace de a te deosebi de ceilalți. „Doctorița se uita nu la mine, ci prin mine, vorbea cu o voce plată și îmi arăta ceva pe un film. Părea atît de sigură pe ea de ziceai că e Dumnezeu. În cinci minute m-a expediat. Și acum mi se face rău cînd îmi amintesc”, relatează o pacientă. 

Oamenilor li se pare că profesiunea medicală își pierde sufletul, în timp ce doctorii, aflați în mijlocul unei accelerări nemaiîntîlnite a apariției cunoștințelor științifice și acționînd tehnologii diagnostice și terapeutice din ce în ce mai sofisticate și mai eficiente, simt că niciodată n-au făcut mai mult pentru bolnavii lor. Etosul medicinei este reprezentat tot mai mult de adevărurile științifice și de progresul tehnic, umanismul medical părînd că devine o trăsătură secundară. Pacienții și apropiații lor, însă, așa cum arată opiniile de presă citate sau cele exprimate social, nu înțeleg umanismul medical ca pe un supliment formal de amabilitate, ca pe un bonus pe care medicii li-l acordă dincolo de competențele lor științifice, ci ca pe un lucru de prim ordin, intrinsec, consubstanțial actului medical. Bolnavii nu consimt să aplici asupra lor, în scop diagnostic sau terapeutic, ultimele adevăruri științifice, fizice, chimice sau biologice, ignorîndu-le propriile adevăruri, opiniile, sentimentele și personalitatea.

Un raport al Academiei Naționale de Medicină din Franța, care evaluează cauzele degradării umanismului medical, identifică patru categorii principale de factori responsabili pentru aceasta. Pe primul loc se află o evidentă evoluție socială care, prin numeroase legi de reglementare a activității medicale și de protecție a pacientului, justificate juridic, transformă bolnavul într-un utilizator și medicul într-un prestator de servicii, iar aplicarea unor astfel de formulări comerciale actului medical dăunează semnificativ încrederii tacite care stabilește relația dintre un om bolnav și un altul care îl vindecă. Urmează apoi factorii legați de costurile uriașe ale medicinei de azi, constrîngerile bugetare obligînd la reducerea timpilor de spitalizare sau de consultație și la utilizarea unor metode diagnostice rapide, înalt tehnologizate, reducînd astfel timpul contactului personal dintre medic și bolnav. Înmulțirea sarcinilor administrative ale doctorilor și nenumăratele lor obligații de arhivare și transmitere a datelor medicale limitează și mai mult timpul disponibil relației directe medic-pacient.

O ultimă categorie de factori este reprezentată de oamenii care devin medici, de selecția și formarea viitorilor doctori. Într-un articol critic despre lipsa de comunicare și de sensibilitate a medicilor din spitalele românești, un jurnalist acceptă enervat această situație: „Empatia nu se învață la școală. O ai sau nu o ai. Așa cum ai sau nu vocație pentru profesie”. Există, neîndoielnic, aptitudini individuale umaniste, medicii sînt asemenea tuturor oamenilor, iar cei imobilizați în egoism sau parvenitism ar face mai bine să nu aleagă această meserie. Dar educația umanistă din școlile noastre medicale, adăugată celei științifice, ar putea crește priceperea viitorilor doctori de a stabili o relație de empatie cu pacienții lor, abilitatea lor de a exercita cu mintea și cu inima actul medical, de a percepe mai bine structura intimă a suferinței persoanei din fața lor. Umanioarele medicale, însă, și interesul pentru domeniul umanist sînt prea puțin vizibile în educația doctorilor de azi.

Medicina românească a trecut postrevoluționar printr-o adîncă reformă științifică, medicina bazată pe dovezi – ea pare, însă, să aibă nevoie și de o transformare intelectuală, o reformă universitară umanistă în pregătirea medicilor. Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj propune mediului academic, întregii noastre societăți, Platforma Umanistă a UBB, care are ca premisă observația „marginalizării tot mai îngrijorătoare din ultimele decenii, la fiecare nivel, a disciplinelor umaniste și de asemenea a componentei umaniste din toate domeniile” și argumentează importanța acestei componente în sfera academică, și nu numai, „pentru înțelegerea statutului, locului și a condiției noastre umane, într-o lume fluidă și în continuă schimbare”. Universitățile de medicină românești ar putea crea, ar putea profita și ele de o platformă asemănătoare.

Educația anterioară, din liceu, sprijină semnificativ mai puțin decît în urmă cu o sută de ani calitățile umaniste ale candidaților la Medicină. Umanismul medical înseamnă a respecta, a asculta, a vorbi, a înțelege bolnavul, a primi familia, activități care au nevoie de un anumit vocabular și de cîteva puncte de vedere filozofice, prea rar prezente la cei care se înscriu la examenele de admitere. Selecția viitorilor studenți în universitățile de la noi se realizează prin probe care includ doar întrebări din științe, chimie, biologie. În schimb, Universitatea de Medicină din Viena are, printre cele patru categorii de întrebări din examenul de admitere, două din științe, o a treia intitulată „Recunoașterea emoțiilor” și o a patra „Luarea unor decizii sociale”. Alte universități vestice includ în dosarele de admitere interviuri sau recomandări care apreciază trăsăturile morale ale candidaților, abilitățile lor sociale sau de identificare afectivă cu ceilalți.

Învățămîntul medical românesc include mai multe discipline umaniste, limbi străine, științe ale comportamentului sau ale comunicării. Toate sînt cursuri teoretice, cu pondere redusă în programele de învățămînt, predate în primul an de studiu, adesea în primul semestru, unor încă liceeni care nu au întîlnit nici un bolnav. Universitatea de Medicină din Iași are un Centru Cultural, iar cea din Timișoara are, probabil, cel mai activ departament de activități culturale. Universitatea din Cluj se bucură de un cor și o orchestră studențească, MedStrings. Toate aceste activități culturale sînt extracurriculare, opționale, asistate de o mică parte dintre studenți. În cinci ani de pregătire ca să devii medic specialist, în rezidențiat, singura pregătire umanistă este reprezentată de un modul de două săptămîni de Bioetică, pe care cei mai mulți dintre tinerii medici îl ocolesc. Lecțiile de umanism la patul bolnavului, primite de la doctorii experimentați cu care lucrezi, s-au redus, la rîndul lor. Medicii specialiști, preocupați de tehnica medicală, reduc ei înșiși tot mai mult examenul clinic, conversația cu bolnavul. Extinderea mediului medical așa-zis privat aduce tinerilor unele exemple comportamentale care îi îndepărtează de umanism.

Pînă în urmă cu șaptezeci de ani, medicii erau printre cele mai educate persoane din societate, umanioarele ocupînd un loc privilegiat în cultura lor. Acest lucru s-a pierdut, instrucția lor preocupîndu-se azi tot mai mult doar de aflarea adevărurilor științifice și tehnologice. Umanioarele medicale, literatura, artele, științele sociale reprezintă modul prin care medicul, dincolo de omenia lui înnăscută, poate înțelege demnitatea, individualitatea, singularitatea fiecăruia dintre bolnavii săi, înțelegere pe care oamenii o consideră esențială unui act medical.

O platformă umanistă a Universităților de Medicină ar putea sprijini această componentă a profesiunii medicale, ar putea să afirme importanța umanioarelor în educația medicilor români și să dea conținuturi noi umanismului medical în aceste timpuri de înaltă tehnologizare a îngrijirii sănătății și de atît de rapide evoluții ale conceptelor privind corpul și sănătatea noastră.

La o conferință educațională, decanul Școlii de Medicină a Universității Iowa, din SUA, a fost întrebat: „Care este produsul școlii pe care o conduceți? Ce ies, la sfîrșitul facultății, tinerii care intră în această universitate?”. Aflat în sală, mă așteptam la un răspuns care să includă sintagma „medici competenți”. Dar decanul a răspuns: „Oameni capabili să devină medici”.

Nicolae Rednic este medic.