O fată sub dărîmături. Un bărbat neputincios
Fata cu privire tristă trebuie să aibă zece sau doisprezece ani. Abia se mişcă în timp ce priveşte în camera telefonului. Iar cînd totuşi se mişcă, gesturile ei sînt lente şi greoaie. Bărbatul care filmează dărîmăturile ţipă cu uimire şi încîntare atunci cînd o zăreşte: „E cineva aici! E cineva aici!”.
Dar nu e nimeni în preajmă, doar luminiţa telefonului şi liniştea ninsorii. Se află undeva în sud-estul Turciei, o regiune care tocmai a fost devastată de două cutremure de magnitudinea 7,8, respectiv 7,5 grade pe scara Richter.
Bărbatul se apropie de fata al cărei corp este prins de la piept în jos sub bucăţile de ciment. Cei doi nu se cunosc. „Ţi-e sete?”, o întreabă el. „Mi-e frig”, îi răspunde fata. „Este şi fratele meu aici”, mai spune ea. „Poţi să te mişti?” Fata abia răspunde: „Nu”. Chiar şi cu vocea scăzută, reuşeşte să se facă auzită. Dar în privirea ei nu se vede speranţă. A trecut o jumătate de zi de la primul cutremur, care a lovit la ora patru dimineaţa. În curînd se va însera din nou.
„Poţi să-ţi mişti picioarele?” „Nu”, răspunde fata cu vocea atît de stinsă, că abia se înţelege. Acum chipul ei a căpătat o nouă expresie, ca şi cum ar ascunde ceva sau ca şi cum s-ar jena de situaţia în care se află.
Zăpada, care a căzut cu intermitenţă pe toată durata nopţii şi de dimineaţă, începe să se aşeze ca o pătură peste agonia cutremurului, peste morţi şi muribunzi, peste ruinele caselor cu două etaje şi ale blocurilor de cincisprezece etaje prăbuşite, în timpul nopţii, în doar cîteva secunde.
Îţi dai seama că bărbatul care filmează cu telefonul nu ştie ce să facă. De unul singur nu o poate elibera pe fată de sub grămada terifiantă de ciment căzută peste ea. Amîndoi tac. Ochii fetei încep să se închidă. Epuizarea şi durerea i se citesc pe chip.
„Te las aici. Mă duc să chem ajutoare. Te vom scoate de aici”, dar vocea bărbatului este nesigură. Cartierul, culcat la pămînt de cutremur, se întinde departe de centrul oraşului. Cu străzile şi podurile distruse, ajutoarele se lasă aşteptate. E greu de crezut că vor ajunge curînd.
Cîţiva dintre cei care locuiesc aici, aceia care au scăpat vii de sub propriile case prăbuşite în noapte şi ninsoare, trebuie că s-au adăpostit de frig în alte părţi. Cel mai probabil, în afară de această fată şi de fratele ei, nimeni altcineva din familia lor n-a supravieţuit şi nu e nimeni care să-i caute.
„Nu pleca!”, spune copila prinsă sub dărîmături. „Trebuie să plec, dar mă întorc”, spune bărbatul. „Nu te uit aici. Mă duc după ajutoare.”
Îţi dai seama că fata, care a petrecut deja o jumătate de zi sub dărîmături, este pregătită să moară şi nu mai are putere să obiecteze. Chiar şi aşa, ea spune din nou „Nu pleca”, cu vocea pierită, aproape o şoaptă.
„Mă duc să aduc ajutoare”, spune din nou bărbatul şi, deşi de data asta ridică puţin vocea, cu greu îl poţi crede. În acest moment filmarea cu telefonul se opreşte. Nu ştim dacă bărbatul a fost în stare să aducă ajutoare.
Mărturia lui a fost doar una dintre sutele de acest fel pe care le-am urmărit în prima zi, lipit de ecran cu orele. Ca mulţi alţii, bărbatul care a înregistrat fata prinsă sub dărîmături a postat filmarea pe Twitter, fără nici un alt comentariu ulterior. Am aşteptat o altă filmare care s-o arate pe fata respectivă în timp ce era salvată, dar această filmare n-a apărut.
Să cauţi ajutoare nu e atît de uşor pe cît trebuie să fi crezut bărbatul cu telefonul. Conform cifrelor comunicate de autorităţi, aproximativ şapte mii de clădiri din zonă au fost afectate sau distruse. Cutremurul a lovit şi Siria. Aşa cum numărul victimelor trebuie să fie mult mai ridicat decît cel vehiculat (în momentul cînd scriu acest text, numărul victimelor este de peste douăzeci de mii de morţi), numărul real de clădiri prăbuşite trebuie să fie, de asemenea, cu mult mai mare. Cu drumuri blocate şi telefoane mobile nefuncţionale din cauza lipsei electricităţii şi a reţelei căzute, există puţină informaţie despre ceea ce se întîmplă cu adevărat în micile oraşe de provincie. Pe Twitter şi în social media vedem postări care sugerează că unele sate au fost distruse cu totul. Dar o fi adevărat?
Acesta este cel mai puternic cutremur care a lovit Turcia în ultimii optzeci de ani. Este al patrulea mare cutremur pe care eu l-am trăit, de aproape sau de departe, de pe vremea cînd eram copil. După cutremurul din 1999 din zona Mării Marmara, care a ucis peste 17.000 de oameni, m-am dus la Yalova, unul dintre oraşele distruse de dezastrul natural. Am umblat cu orele printre ruine, apăsat de vinovăţie şi responsabilitate, gîndindu-mă c-aş putea da o mînă de ajutor în a îndepărta molozul, numai pentru a mă întoarce acasă fără să fi fost de ajutor cu nimic. Imaginea spectaculoasă a dezastrului din acea zi a rămas pentru totdeauna cu mine, împreună cu frustrarea şi tristeţea pe care am tot încercat să le uit, fără să reuşesc.
Acum, acele imagini se înmulţesc cu altele la fel de familiare. Sentimentul neputinţei este zdrobitor.
Cu aeroporturi afectate şi şosele de nefolosit, pînă şi marilor televiziuni le trebuie mai mult de o jumătate de zi pentru a ajunge în cele cîteva mari oraşe transformate de cutremur în peisaje ale iadului. La jumătate de zi după dezastru, reporterii au apărut pe străzile înzăpezite, viscolite, burniţate pentru a întîlni milioane de oameni aşteptînd furioşi ajutor. Conform cifrelor comunicate de statul turc, 13,5 milioane de oameni din regiune au fost afectaţi de cutremur. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, pînă la 23 de milioane de turci şi sirieni au fost afectaţi.
Dezastrul atinge proporţii apocaliptice cînd, nouă ore după primul cutremur de 7,8 grade, un al doilea cutremur de 7,5 grade loveşte. Acest al doilea cutremur, al cărui epicentru s-a situat la aproape o sută de kilometri de primul, a făcut ca milioane de oameni ieşiţi afară din case după prima zdruncinătură să fie martorii unor scene pline de oroare. Mulţimile colindau străzile în căutare de mîncare sau de ajutor, dînd la o parte cu mîinile goale, cărămidă cu cărămidă, printre ruinele blocurilor de cîte şaisprezece etaje reduse acum la munţi de moloz, căutînd un loc sigur şi călduros unde să se adăpostească. Au început să filmeze cu telefoane distrugerea, ţipînd „O, Doamne! O, Doamne!”, în timp ce, în doar cîteva secunde, clădiri după clădiri colapsează ca nişte castele de cărţi de joc, ridicînd versanţi de praf în urma lor.
Mulţi oameni au postat în social media aceste imagini ale ororii fără alte comentarii, fără texte însoţitoare, nici măcar cîteva cuvinte explicative. Făcînd asta, au transmis lumii două mesaje. Primul este conţinut în propriul şoc: uluitoarea, înspăimîntătoarea dimensiune a catastrofei. Al doilea este sentimentul de abandon şi disperare, simţite de întreaga ţară, la fel de sfîşietoare precum cutremurul însuşi.
Aceste scene apocaliptice au născut imediat un spirit de solidaritate şi de ajutor reciproc şi i-au făcut pe oameni să distribuie şi să adune mărturii, să-şi facă vocile auzite. În zonele cele mai afectate ale fiecărui mare oraş, oricine aflat în apropierea vreunui microfon al reporterilor strigă: „Filmează aici, filmează aici, avem nevoie de ajutor, avem nevoie de mîncare, unde e Guvernul, unde sînt echipele de salvare?”.
Ajutoarele au fost trimise, dar camioanele încărcate cu pachete sînt blocate cu orele pe drumuri distruse, la sute de kilometri depărtare de zonele afectate. Oamenii care şi-au pierdut casele, familiile, pe cei dragi constată că nimeni nu face nimic să stingă incendiile izbucnite în oraşe. Aşa că blochează calea fiecărui vehicul oficial, fiecărui poliţist sau angajat al Guvernului şi încep să urle la ei. Niciodată n-am văzut oameni atît de furioşi.
Cînd a doua zi se stinge în noapte, zgomotele de sub dărîmături se aud tot mai slab, iar oamenii din stradă încept să se obişnuiască cu oroarea. Mulţimile se adună în jurul camioanelor care distribuie pîine şi alimente. Dar furia, amărăciunea, disperarea şi sentimentul că au fost luaţi pe nepregătite nu se diminuează.
Aflu din social media că unii medici s-au deplasat din proprie iniţiativă în oraşele distruse de cutremure, străbătînd distanţe enorme pentru a da o mînă de ajutor, dar autorităţile continuă să nu-şi facă simţită prezenţa şi nimeni nu dirijează eforturile de salvare. Spre deznădejdea tuturor, chiar şi unele spitale s-au prăbuşit.
Două zile mai tîrziu, ceva ajutor a început să apară în centrele marilor oraşe. Dar pentru nenumăraţi oameni, este prea puţin şi prea tîrziu.
© 2023 Orhan Pamuk
traducere din limba engleză de Marius CHIVU
Orhan Pamuk (n. 1952) este scriitor turc, premiat în anul 2006 cu Premiul Nobel pentru Literatură. Cel mai recent roman al său, Nopţile ciumei, se află în curs de apariţie la Editura Polirom.