Muchie vie
Cînd, în 1850, Michel Thonet inventă scaunul din lemn curbat, lumea întreagă răsuflă ușurată, căci visul de aur al omenirii, și anume să aibă mobilă ușoară și în care să nu te poți accidenta, se împlinise. Eforturile artiștilor ebeniști din perioada ultimului rege al Franței, Louis-Philippe, concretizate în stilul de mobilier care poartă numele regelui-cetățean, duseseră arta mobilierului pe cele mai înalte culmi, nu însă fără neajunsuri: celebrele fotolii cu linii sinuoase, care ofereau privirii succesiuni de curbe și contracurbe extravagante, se adresau exclusiv burgheziei înstărite și aristocrației. În plus, lemnul sculptat cu migală era de esență grea, iar producția era limitată la un număr redus de exemplare. Oamenii de rînd, săraci, se bazau, în continuare, pe mobilele rudimentare, din scînduri, moștenite de la părinți. Scîndura le făcea să fie grele, iar un scaun uitat în mijlocul camerei devenea un obstacol periculos noaptea, la lumina incertă a feștilei. Ca să nu se accidenteze, oamenii ciopliseră muchiile cu dălți, rindeluiseră canturile, ca să reducă riscurile impactului cu rotula sau degetul mic de la picior. Acționaseră instinctiv și bazîndu-se pe experiențele trăite care, nu-i așa, sînt cel mai bun profesor.
Uluitoare prin noutatea procesului de fabricație (curbarea lemnului la baia de abur), scaunele Thonet făcură vîlvă la Marea Expoziție de la Londra, din 1851, apoi la Expoziția Universală de la Paris, din 1855, iar scaunul de bodegă numărul 14 fu produs masiv, ajungînd în prezent la 50 de milioane de exemplare, și producția continuă. Ușor de fabricat, ușor de folosit, ușor ca pana, dar foarte rezistent, scaunul Thonet inundă rapid restaurantele, cafenelele, hotelurile și casele oamenilor, în sute de variante. Mese Thonet, cuiere Thonet, ba chiar și paturi setară un nou standard în lumea mobilei, avînd patru calități care, împreună, erau cu desăvîrșire imbatabile: ieftine, ușoare, durabile și frumoase. Referindu-se la scaunul Thonet, modelul B9, pe care l-a folosit în mobilarea unora dintre proiectele sale, marele arhitect modernist Le Corbusier observa că „acest model clasic din lemn curbat este o capodoperă, atît în construcție, cît și în execuție... acest scaun are noblețe”. În România, Industria de Lemn „Mundus și Borlova-Armeniș” S.p.A. Caransebeș a produs nenumărate exemplare de mobilier din lemn curbat, destinat, în special, oamenilor lipsiți de mijloace. Piese de mobilier marcate Thonet-Mundus sînt folosite și acum cu mult succes în multe case și instituții românești.
Dar lumea mobilei nu s-a oprit aici, iar în România se produce astăzi pe scară largă și pentru piața internă mobilier din PAL (plăci aglomerate lemnoase, pe românește). Fagul a fost înlocuit cu rumeguș lipit în panouri mari și grele. Linia curbă a dispărut, lăsînd locul liniei drepte, triumfătoare. Poți tăia PAL-ul și curb, dar nu rentează, și apoi cantul tot drept rămîne, pe direcția fierăstrăului. Designul a urmat producția și modelele simple de mobilier din PAL au devenit, cu timpul, simpliste. Dar și periculoase. Măsuțele de cafea, paturile cu cadrul evazat, noptierele care oferă un colț la 90 de grade la numai zece centimetri de tîmpla proprietarului adormit, scaunele cu șezut pătrat, polițele și rafturile tăiate la M reprezintă pericole care-și așteaptă, răbdătoare, trofeele din tegumente. Și apoi mai e ceva: cînd atingi cu piciorul colțul cu muchii vii al unui pat din PAL cu cadrul evazat, mai mare decît salteaua, acesta va rămîne sigur pe loc, iar piciorul își va continua cursa, cu ceva mai puțină piele pe el. Cunoașteți modelul, acel produs care excelează prin imposibilitatea de a fi folosit corespunzător și pe care îl găsim cu predilecție în dormitoarele cu ștaif.
Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești! Muchiile vii și periculoase din PAL se potrivesc de minune cu mînerele din aluminiu profilat. Acestea sînt dezagreabile la atingere și ascuțite ca lamele la margini, acolo unde profilul se taie cu discul, în atelier. Dacă, după contactul lipsit de amabilitate cu muchia plăcii de PAL, te dai cu apă oxigenată și te pansezi, după o coliziune involuntară cu colțul unui mîner din aluminiu trebuie să apelezi la servicii medicale specializate. Copiii mici, în perioada în care se ridică în picioare, au flerul de a găsi toate unghiurile tăioase ale mobilierului, iar părinții sînt nevoiți să-și ajusteze preferințele minimaliste pentru a tolera vizual margini de mobilier îmblînzite de ei înșiși cu gogoloaie din vată, fașă și leucoplast. Puritatea liniei drepte și a muchiei vii, slăvite de arhitectura contemporană, își găsește, la noi, un corespondent grotesc, generat de sărăcia materială și de lipsa unei culturi elementare.
După ce oamenii săraci material au avut acces la mobilă curbată și rotundă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oamenii bogați de acum, săraci cultural, au pierdut acest privilegiu, chiar fără să-și dea seama. Ei continuă să-și rupă picioarele cu evlavie într-o mobilă a cărei noutate formală nu reprezintă nimic altceva decît o penurie de idei, dublată de precaritatea materialelor și ieftinirea proceselor de producție. Cînd o să realizeze că, de fapt, sînt trași pe sfoară în stil mare?
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons