Mobilitate redusă

Prima oară cînd am călătorit în Germania, în 1994, am fost uluit de numărul mare de cărucioare cu rotile prezente pe stradă, în piețe, în magazine. Efectiv, eram șocat, pentru că pe străzile din România vedeai doar ici și colo cîte un cărucior staționat. În el adăsta cîte o persoană cu mobilitate redusă, avînd o figură tristă și resemnată. Dar în Germania, nici vorbă de așa ceva. Posesorii cărucioarelor se deplasau vioi, traversau străzi, intrau în magazine, zîmbeau, rîdeau și făceau conversație cu ceilalți. Prima justificare a realității pe care o vedeam, greșită, ca majoritatea primelor impresii, a fost că Germania era o țară cu foarte multe persoane cu dizabilități, comparativ cu România, și că asta se datora, cel mai probabil, alimentației nesănătoase, plină de hormoni și pesticide. Apoi am început să observ și alte diferențe. În primul rînd, curățenia de pe jos. Pentru o fotografie de grup reușită, profesorul german care ne însoțea s-a culcat pe jos, pe asfalt. Apoi s-a ridicat nonșalant și nici măcar nu s-a scuturat, pentru că literalmente nu avea ce scutura, era la fel de curat ca înaintea cascadoriei care, în București, l-ar fi costat, de bună seamă, întreg costumul.

Bordurile erau joase și rotunjite, iar trotuarele și străzile erau parcă mai netede, fără a fi alunecoase. Întregul oraș avea un aer ușor artificial, cu aleile perfect măturate de frunze și mirosul de detergent din aer, aproape ca o scenografie bine întreținută. Traversînd un scuar cu copaci, toamna, aveai senzația că frunzele gălbui știu cum să se desprindă, cum să plutească aparent aleatoriu și să cadă numai și numai pe peluză, niciodată pe alee. Apoi am văzut și secretul acesteia. Un pensionar care o străbătea s-a aplecat, a cules o frunză de pe jos și a aruncat-o în iarbă. Astfel, frunza care lipsise la lecțiile despre cădere și vădise o conștiință civică mediocră fusese pusă la locul ei, înainte de a face pe cineva să alunece pe ea la prima ploaie. Și, într-adevăr, cînd ploaia a sosit în acel început de noiembrie, am remarcat că foarte puține dintre obiceiurile de pînă atunci ale orășenilor se schimbaseră. În afară de deschiderea umbrelelor, oamenii făceau aceleași lucruri, adică mergeau grăbiți de colo-colo. Eu eram stresat că o să mi se murdărească pantofii și pantalonii de noroi, însă așa ceva nu s-a întîmplat, parcă ploua în mașina de spălat, nici un strop maroniu, nimic care să păteze. Persoanele cu dizabilități locomotorii păreau chiar în avantaj pe ploaie, căci aveau umbrelele fixate de căruț, iar majoritatea acestora erau motorizate, deplasîndu-se lin și silențios.

Ulterior, în anii ce au urmat, am avut ocazia să vizitez în România foarte multe locuințe de oameni cu venituri mici, confruntați cu sărăcia. Foarte adesea, am întîlnit cîte o persoană cu dizabilități locomotorii ocupînd un pat într-una dintre camerele cele mai mici și mai îndepărtate de intrare. Și atunci am înțeles că nu vîna sănătoasă de daci nemuritori făcea ca marea majoritate a orășenilor români să-și mozolească pantofii și pantalonii prin noroaie, ci mai degrabă sărăcia și indiferența unui stat care nu-și propunea să rezolve una dintre problemele cele mai importante ale orașului, și anume accesibilitatea lui pentru toți. Persoanele cu mobilitate redusă pe care nu le întîlneam pe stradă erau, de fapt, în case, martori invizibili, tăcuți și resemnați ai unei realități blazate, neștiutoare și surde.

După 25 de ani de la vizita mea în Germania, orașele României nu se prezintă mai bine, cu cîteva excepții notabile care rămîn, totuși, excepții. Bordurile înalte au devenit și mai înalte, iar persoanele cu dificultăți locomotorii pot foarte greu să utilizeze transportul în comun. Trotuarele au rămas la fel de neprietenoase. Încearcă să te agațe, la tot pasul, cu armături metalice ascuțite, tăiate cu discul, cu gropi și discontinuități care pun la încercare chiar și tineretul. Nimeni nu pare să se gîndească la aceia care nu mai pot ridica și îndoi bine picioarele, care au probleme de echilibru, care trebuie să se deplaseze în scaun cu rotile. Ei au rămas la fel de puțini pe străzile orașelor românești, pe cît erau deunăzi. Rampele pentru cărucioare au înclinații care îi sfidează chiar și pe sportivii legitimați, căci nu este nimic mai periculos decît o pantă abruptă și alunecoasă. Și astfel, orașul nostru, al tuturor, se oferă în realitate doar elitei plină de forță și vivacitate a României, iar bătrînii și persoanele cu mobilitate redusă rămîn subiect de batjocură, pe ei îi caută moartea pe-acasă și nu-i găsește. Umilindu-i acum pe cei care au mai mare nevoie de noi, ne pregătim pentru o bătrînețe a regretelor tardive, mincinoase și inutile.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: flickr.com