Marea casă mică
Scriam în articolul precedent că satul românesc ar putea reprezenta salvarea traiului sănătos al orășeanului în contextul autoizolării din vremea pandemiei, dar nu numai. Lipsit de parcuri, teatre, săli de fitness și obligat să stea într-un apartament minuscul, unde împreună cu toți membrii familiei trebuie și să muncească, și să învețe, și să facă teme, citadinul arde la focul mocnit al privării de libertate. În lift nu-i mai vine să se suie și, după rarele ieșiri pînă în fața blocului, este silit să-și scoată toate hainele, să le dezinfecteze, să se spele, să se schimbe. Ziua trece mai repede cînd trebuie să cureți mai multe haine, să te speli pe mîini de nenumărate ori, să lustruiești pe jos, ca să nu mai vorbim de disconfortul permanent al răvășirii casei pentru a distruge virușii, al spălatului podelelor însoțit de vapori de clor și alcool care ne fac să ne simțim în siguranță.
La toate acestea se adaugă și neplăcerea de a nu putea aerisi apartamentul, căci puzderie de firme situate pe șoseaua de centură a orașului fac profituri semnificative prin arderea gunoaielor de import și nu de puține ori bucureștenii s-au alertat de-a dreptul pentru că aerul era de nerespirat. Primăvara trece fără ca orășenii să vadă soarele atît de așteptat, iar pielea lor rămîne la fel de albă ca în ianuarie. O fi frumoasă priveliștea parcurilor văzute de la etajul al zecelea, dar parcă mai frumos este cînd umbli cu picioarele pe pămînt și atingi o frunză. Iar așteptarea durează, durează, iar presiunea în cazan crește odată cu conștientizarea imposibilității de a te priva de mișcare și soare pentru perioade lungi de timp. Ai da orice să ieși afară, se face coadă la dusul gunoiului, sarcină care, în vremuri normale, cădea pe umerii celui mai înțelept membru al familiei. Dorul de cei dragi nu mai trebuie, cred, evocat.
În același timp, sătenii își văd de muncile cîmpului, la fel ca anul trecut pe timpul acesta, mulg vacile, cosesc, stau afară tot atît și, să o recunoaștem, sînt categoric avantajați pentru că se autoizolează pe o proprietate de 3.000 de metri pătrați, nu de 30. Ies afară pentru a munci, iar casa lor mică le oferă acest confort esențial, de care nu eram conștienți atunci cînd îl aveam la dispoziție, și anume mișcarea. Sînt absolut convins că, în următoarele luni, populația urbană înstărită își va cumpăra o casă cu gospodărie la țară pentru a se autoizola acolo în caz că pandemia aceasta recidivează sau o alta apare.
Însă, dacă orășenii vor face la sat ce fac la ei, la oraș, adică speculă imobiliară prin dezmembrarea parcelelor mari în parcele mici pentru vindere la prețuri mari, comasarea mai multor parcele pentru a construi mare și înalt, demolarea caselor tradiționale și impunerea modului de viață urban la sat prin construirea de vile apropiate, cu garduri din policarbonat, atunci satul va deveni un apendice al orașului, o suburbie deprimantă prin repetiție și lipsă de logică, asemenea celor ce înconjură cu tristețe urbele noastre. Lumina, vîntul, natura vor fi izgonite, iar autoizolarea va deveni doar un pic mai suportabilă, dar foarte puțin. Miza viitorilor ani este următoarea: renunțarea la excesele mincinoase ale supraconsumului (fie la mîncare, fie la haine, electronice, gadget-uri, excursii coloniale) și încercarea de a păstra ceea ce ai găsit, fiindcă pentru acel ceva ai mers acolo! Orășeanul, colonist prin excelență, care urbanizează tot ce atinge, va trebui să dea dovadă că a înțeles atît lecțiile izolării, cît mai ales faptul că micuța casă pe care o cumpără îi oferă absolut tot ce îi trebuie. Să o luăm pe rînd.
Paradoxal, încep cu anexele gospodăriei, acolo unde țăranul își creștea vitele, adăpostea căruța și fînul, depozita mîncarea lui și a animalelor. Aceste anexe și activitățile pe care le presupuneau erau parte integrantă a traiului său zilnic. Desigur că orășeanul nu va mai avea nevoie de pătule, coșare, hambare, grajduri, fînare, magazii și alte acareturi, decît dacă va dori să facă fitness în aer liber, sub lumina purificatoare a soarelui, dar va putea să le transforme pe cele existente în birou de studiu pentru copil, bibliotecă în aer liber, sală de fitness, bucătărie de vară. Am zis bucătărie de vară? Adică să gătești în aer liber, cu pomul la doi metri și să iei prînzul afară? Revenind la ceea ce spuneam înainte de scurta reverie nepermisă, este esențial de înțeles că gospodăria tradițională conține matricea traiului sănătos, în care casa unde se doarme, se mănîncă iarna și se spun povești la gura sobei este înconjurată, la cel mult o azvîrlitură de băț, de celelalte spații ale existenței zilnice, adică de spațiile pentru activități. Acestea pot fi utilizate doar plimbîndu-te la ele (ce vorbă mare, plimbare), în contact direct cu natura. Ele sînt alăturate, dar disjuncte, ca degetele de la mînă sau coloanele unui templu, cum minunat definea Kahlil Gibran iubirea.
Pentru că, de fapt, gospodăria tradițională țărănească, pe care, în marea lor generozitate, ne-au lăsat-o bătrînii, vorbește, esențialmente, despre iubire. Parul care se bătea la fundare vorbea despre legătura casei cu cerul, iar casa se lega de pămînt prin rădăcinile care o hrăneau: fîntîni, conace de plai, adăpători, adăposturi pentru oameni și vite, anexele gospodăriei. Evoluînd în comuniune cu natura, satul tradițional seamănă cu o pădure de stejari, în care copacii beau aceeași apă, cresc la fel de înalți și păstrează distanțe între ei, pentru a nu-și face umbră unul altuia. O pădure plină de luminișuri și vietăți frumoase, agere și sănatoase, o pădure ocrotitoare și care ar trebui ocrotită cu orice preț.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
În imagini: Interpretarea contemporană a unui coșar pentru a fi folosit ca bibliotecă în aer liber. Un proiect de Lorin Niculae, Irina Scobiola și Camil Isacov.