Mai mult decît un joc

În urmă cu cîțiva ani am ajuns la Rimini într-o sîmbătă seară și, chiar dacă soarele apusese de ceva vreme, am plecat să vizitez orașul pentru că a doua zi urma să plec de acolo la răsărit. Sigur că întunericul ascundea în bună măsură frumusețea urbei de pe Riviera italiană, însă principalele obiective, ca Arcul lui Augustus, Podul lui Tiberiu și, da, Templul Malatestian, capodopera lui Leon Battista Alberti, erau scăldate în lumina generoasă a reflectoarelor și puteau fi contemplate chiar mai bine, decupîndu-se pe un fundal neutru, întunecat. Era zece seara și nici țipenie pe străzi. Noaptea, străzile italiene au darul de a fi foarte liniștite, căci italienii trag obloanele și nici un fir de lumină nu mai iese prin ferestre. Nici zgomote nu se aud. Singura mea nedumerire era legată de faptul că în alte orașe mai întîlnisem oameni pe străzi, la ora 10, dar nu și în Rimini. Orașul părea pustiu, iar această impresie a durat pînă cînd am ajuns în piața centrală, acolo unde toată suflarea era adunată pentru meciul echipei favorite. Barurile debordau, terasele vindeau băutură în picioare. Copiii jucau fotbal cu nonșalanță printre clădirile vechi de 500 de ani. Era un meci tensionat, de bună seamă, căci oamenii își țineau răsuflarea. Apoi s-a auzit un strigăt general, dăduseră gol. Necunoscuți se îmbrățișau, copiii plîngeau de bucurie, alții săreau în sus. Era nebunie generală. M-am gîndit, instinctiv, la bucuria noastră cînd am bătut Columbia sau Argentina și mi-am dat seama că nu prea există comparație. Italienii trăiesc altfel fotbalul. La București, oamenii se bucurau în Piața Universității. Apoi mergeau în coloane prin oraș, scandînd „Hagi președinte!”. Vremuri frumoase, care ne țineau cu sufletul la gură, vremuri cînd auzeam imnul României intonat pe stadioanele lumii. Vremuri cînd Turcia ne iubea mai mult decît atunci cînd le plăteam bir. Totuși, bucuria românilor nu avea nimic din exaltarea italienilor, din trăirile paroxistice ale suporterilor, femei, bărbați și copii deopotrivă.

Pentru italieni, fotbalul este o componentă a mîndriei naționale. Dacă steagul Italiei ar avea o stemă, atunci mingea de fotbal ar trebui să apără undeva, în heraldica acesteia, la fel și azurul tricourilor. Cînd joacă fotbal, italienii nu o fac doar pentru bucuria unui joc, ci o fac pentru că fotbalul îi reprezintă, pentru că trăiesc și simt prin fotbal. Pentru ei, fotbalul este o chestiune mult prea serioasă și puține națiuni europene pot înțelege acest lucru. Să ne amintim doar de finala Campionatului Mondial din 2006, atunci cînd Italia a învins Franța la lovituri de departajare, după eliminarea lui Zidane. Și în acel meci, dar și în altele, italienii au arătat că pot folosi toate tacticile posibile pentru a cîștiga, iar diversitatea acestora nu este depășită decît de abnegația echipei, în ansamblu, de a lupta pentru victorie. Pur și simplu, în orice meci, Italia nu vrea să piardă. Simte că nu poate pierde. Știe că reprezintă țara și țara contează pe ei. Cînd cîntă „Siam pronti alla morte”, ei chiar ar muri, dar nu ar renunța să spere în victorie. După acel meci, am citit în presa italiană articole care, dincolo de elogiile aduse echipei, punctau faptul că era imposibil ca Franța, o țară care a copiat Italia încă din Renaștere, care le-a furat statuile și tablourile, să cîștige finala. Fotbalul era privit ca o componentă a culturii naționale, iar victoria ca un act de restituție, o revanșă față de rapturile napoleoniene (Furti napoleonici).

Același argument a fost pus pe tapet și la prezenta ediție a Campionatului European, după ce Anglia a învins în semifinale Danemarca în urma unei lovituri de pedeapsă primită cu mare ușurință. Europa și-a adus aminte că British Museum este o colecție de bunuri furate altor țări în perioada sîngeroasă a colonialismului britanic. Apoi a realizat că Anglia a jucat prea mult acasă și că abia ce a ieșit din Uniunea Europeană, așa încît Italia s-a bucurat de o largă susținere, mult dincolo de granițele sale. Duminică seară, orașele europene au trăit finala turneului cu intensitate, asistînd la o încleștare din care, din nou, Italia a triumfat, aproape implacabil.

Euro 2020 a adus împreună Europa și orașele sale care au găzduit turneul final, pe lista cărora a figurat și Bucureștiul. Acestea au devenit, pentru scurtă vreme, locuri de pelerinaj contemporan. Între ele, Londra a strălucit prin găzduirea semifinalelor și finalei, unde, din păcate, imnurile, dar și fazele de atac ale adversarilor Angliei au fost copios huiduite de zeci de mii de suporteri britanici.  Dincolo de confetti și realitate augmentată, Euro 2020 a redeschis răni adînci, niciodată închise cu adevărat, arătînd că fotbalul trezește pasiuni care aduc în discursul public sinceritatea, dincolo de agenda formală și strîngerile de mîini ale oamenilor în costume.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.