Lumea nu s-a oprit în loc nici o clipă
Dacă citești doar titlurile știrilor, ai putea trăi cu impresia că aici, în Constanța, trăim fiecare zi ca și cînd ar fi ultima. Ca și cînd am sfida moartea. Sau ca și cînd am fi doar proști. Sau, cel puțin, am juca în filmele cu proști. O horă spontană în stațiunea Mamaia, o sîrbă – la fel de spontană – în Eforie. Ambele „încinse” de turiști. Peste astea vin titlurile care spun că litoralul e un focar de COVID-19 pentru că niște zeci de oameni din alte județe s-au infectat aici. Ca și cînd ar fi suficient să pui piciorul în oraș și, gata, l-ai luat. Altfel, sigur, turiștii au fost cuminți, civilizați, au respectat regulile impuse în nenorocita asta de pandemie care pare să nu se mai termine. Au purtat masca acolo unde e necesar și nu s-au îmbulzit în zone ultra, mega, super-aglomerate. E ceva aproape apocaliptic în tabloul ăsta estival. Ceva care te scoate din minți, oricît ai fi de calm. Ceva care te enervează. Să fie turiștii, să fie autoritățile centrale și locale, să fie chiar presa, care iese, cînd și cînd, de pe șinele logicii? E inutil să amintesc virusul, fiindcă e de la sine înțeles că ne enervează, că ne-a (cam) dat viețile peste cap, peste genunchi și coate, ne-a cam scrîntit traiectoria, și-a cam bătut joc de niște vieți. Pe unele le-a furat pur și simplu. Cu totul.
Din orice unghi am privi, dincolo de rîs, de ironie, de sarcasm, dincolo chiar și de dozele de optimism rămase, vin un val de frustrări, un milion de griji și-un miliard de disperări. Ce o să facem? Cum o să facem? Ce va fi mîine? Dar săptămîna viitoare? Dar peste o lună sau două? Ne vom mai întoarce vreodată la „cum era înainte”? Dar mai există acest „cum era înainte”?
No more piele pe piele
Nu știu cum voi privi, peste cinci ani, spre Constanța de azi. Habar n-am. În august, orașul îmi pare aproape la fel ca în anii trecuți. Însă doar aproape. Aceleași mașini cu numere de înmatriculare din alte județe sînt parcate în fața blocului meu. E drept, mai mult la final de săptămînă. Aproximativ aceeași aglomerație pe străzi. În week-end, același trafic infernal și aceleași plaje aglomerate, indiferent că este vorba despre cele așa-numite de fițe, din Mamaia, din nordul stațiunii, mai exact, sau despre cele din Constanța, unde mergem noi, localnicii, care nu închiriem aproape niciodată un șezlong. sînt momente în care ești tentat să-ți spui: băi, viața merge mai departe la Constanța. Cum altfel?! Cum ar putea să stea în loc?!? Sau că, băi, în orașul ăsta pare că (și) virusul e în vacanță, în concediu, în „piua eu!”.
În fiecare an, fără excepție, pe timpul verii m-am raportat la Constanța ca la un oraș al aromelor, al mirosurilor mai ales plăcute. Vinete coapte, ardei copți, porumb fiert. Uneori, al celor dezagreabile. Bere și transpirație. Turiști care intră în supermarket doar în șort sau doar în slip și care, la coada de la casa de marcat, se lipesc pur și simplu de tine. Grăbiți să-și achite semințele și berea, grăbiți să se întoarcă pe plajă, grăbiți să-și trăiască la intensitate maximă vacanța pe care pare c-au așteptat-o nu un an, ci o viață.
Vara asta însă, nu mai sînt atentă la nici o aromă, la nici un miros plăcut sau neplăcut. Sînt atentă mai ales la turiștii, dar și la constănțenii care nu poartă mască. sînt speriată, aproape sălbatică. Nu vreau să mă mai atingă nimeni în supermarket. Nici măcar accidental. Nici înainte nu voiam asta. Dar acum, cu atît mai mult. Deci, no more piele pe piele. Nu în magazine. Uneori, dacă cineva respiră prea aproape de mine, îmi țin respirația cîteva (zeci de) secunde. Înnebunesc? Poate.
Am observat însă că nu sînt doar eu. Am cunoștințe, prieteni la fel de speriați. Unii dintre aceștia îmi spun că nu-i înțeleg pe cei care vin în concediu și anul ăsta, în aceste condiții. Că doar n-o fi un capăt de lume dacă nu fac un concediu într-un an. Adevărul e însă că nu putem ști ce motive are un om ca să facă ce face, ca să ia deciziile pe care le ia. O fi așteptat concediul de vara asta chiar atît de mult: o viață. Iar pentru o așteptare atît de lungă riscă oricît. Îi înțeleg pe cei care fac asta, chiar dacă uneori oscilez, în minutele aceleiași ore, de la nervi și frustrare la empatie.
Miros de balegă și musculițe
Spuneam că orașul îmi pare, și vara asta, aproape la fel ca-n anii trecuți. Inclusiv plajele. Dar nu mă refer aici la cele de care administratorii vreunui sector de plajă chiar au grijă, acele plaje surprinse de drone, în care șezlongurile și umbreluțele sînt aranjate la milimetru. Da, mai sînt și plaje de genul acesta. Mă refer la bucățile de plajă din oraș care par desprinse dintr-un film al lui Kusturica. La intrarea în stațiunea Mamaia, dar fix-fix la intrare, cumva la granița dintre oraș și stațiune, o e porțiune de plajă ascunsă privirii din bulevard de pe care lipsesc doar vacile. Miroase a balegă, e plin de musculițe, te simți ca la Sulina. N-am fost niciodată acolo, dar am văzut poze, iar în pozele alea erau surprinse niște vaci grațioase. Diferența între colțul ăla de lume și bucata de plajă despre care scriu eu este faptul că aceasta din urmă e exact la intrarea în stațiune, iar nesimțirea e cît casa.
Chiar în buza plajei, înfipte în nisip sînt două panouri ale Apelor Române pe care e scris fără echivoc: accesul pe plajă cu autovehicule e strict interzis! Nu știu care parte anume din „strict interzis” nu e înțeleasă de cei care intră cu mașina pe plajă. Și care o lasă acolo. Ore întregi. Într-o nepăsare, nesimțire totale. Depline. Cum spuneam, aici miroase a balegă, e plin de musculițe enervante și mai ales de mașini. Mi-a fost de ajuns o singură după-amiază pe plaja asta, mi-am dat seama că voi ceda nervos.
Și ca și cînd mirosul, musculițele, mașinile n-ar fi fost suficiente, lîngă mine au fost niște români (turiști) care-au vorbit cînd în italiană, cînd în engleză și care-au făcut educație copiilor pe plajă. Copiilor lor. Nu i-au plesnit peste față, dar nu cred că mai aveau mult. Bine, dar de oamenii de genul ăsta dai peste tot, nu-i musai să aștepți vacanța mare.
Agonie și extaz
Mă număr printre cei cărora virusul ăsta le-a accentuat fricile. Angoasele. Am, acum, senzația că mă bag și mai des decît înainte în carapacea mea. Unde nu mi-e neapărat bine, dar aici simt nevoia să fug. Uneori chiar și de mine. Dar chiar tendințe din astea avînd, mai simt și eu nevoia, din cînd în cînd, să ies. Să merg seara pe plajă. La o terasă. Terasă care – ce să vezi?! – e închisă începînd cu ora 23. Ca și cînd, începînd cu ora asta, virusul își ține el însuși respirația. Sau ca și cînd, din contra, de la ora asta încolo se activează mai tare. La turație maximă. Măsuri care sfidează logica și care nu aduc nimic bun, care nu împiedică transmiterea virusului. Care afectează agenții economici. Cîrciumăria, pe românește. Sînt oameni care au așteptat nouă luni sezonul și care acum dau din umeri a disperare. Sînt pro măsuri, pro reguli, dar luate în acord cu logica, cu bunul-simț. Ce-or să facă oamenii ăștia pentru care vara era o gură de aer? Ce poate să facă un om care asistă neputincios la falimentarea afacerii sale? Un om care teoretic o poate salva, dar n-are voie?
La polul opus – pentru că litoralul e aproape mereu un loc al extremelor –, mă scot din toate săritele oamenii ăia care nu dau doi bani pe reguli și care-i expun pe alții. Dacă te plimbi, după ora 18, pe faleza de la Cazinoul din Mamaia, îi poți număra pe degetele unei singure mîini, pe o distanță de – să zicem – o sută de metri, pe cei care poartă mască. Pur și simplu nu le pasă. Nu-i interesează. Regulile, măsurile sînt pentru fraieri, nu pentru ei.
Ziceam că vara asta Constanța îmi pare aproape la fel. Doar aproape. Fiindcă dacă turiștii sînt relaxați, veseli, în extaz, fumați, amețiți, agenții economici din mai multe sectoare sînt tensionați. Stresați. Oameni apăsați de grija zilei de mîine. Oameni pentru care expresia asta, „grija zilei de mîine”, are acum un sens, un miez ca o cocă. E brusc palpabilă.
Acești trei copchii din povești
Cea mai frumoasă zi de vară este, pentru mine, într-o dimineață de vineri. Merg pe o bucată de plajă pe care pusesem ochii din primăvară. Pentru că e pustie. E frumoasă. Sîntem vreo 12 oameni cu tot cu mine. Restul sînt în familie. Doar eu sînt singură. E atîta liniște aici. E exact așa cum îmi place mie. Cred că și dac-ai face plajă gol tot nu s-ar uita nimeni la tine. Am muzică în căști și mă bucur, recunosc, mă bucur ca un copil de zilele astea de vară. Ascult Peppino Gagliardi, „Che vuole questa musica stasera”, și Jimmy Fontana, „Il mondo”. Pe ambele, cu volumul la maximum. Pe cea din urmă o ascult obsesiv de foarte mulți ani. Pentru că spune că lumea nu s-a oprit nici un moment în loc.
Abia atunci cînd îmi scot căștile din urechi, ca să citesc – căci nu pot să citesc niciodată în timp ce cînt și eu în gînd –, cartea pe care o scot din rucsac, realizez că lîngă mine și-au întins cearșaful niște oameni. Soț și soție, deduc. Au trei copii. Cel mai mic e o fetiță care pare să aibă cam un an și jumătate. E atît, dar atît de frumoasă! Aproape că-mi vine să mă ridic de pe prosopul meu, să mă duc s-o iau în brațe, să-i miros pielea de bebeluș, pielea aia perfectă, care miroase a lapte. Sînt moldoveni. Îmi dau seama după accent, căci mama spune că are „trei copchii”. Vorbește tare. Foarte tare, de fapt. Nu o interesează c-o aude cineva. Soțul ei îmi pare un adolescent întîrziat. Imediat după ce-și întind cearșaful, își pune ochelarii de scafandru și sare în apă. Ea rămîne la mal, dîndu-i pe cei trei copii cu loțiune de plajă. Nu mă pot abține și mă întreb ce caută la ora asta pe plajă, mai ales cu cel mai mic dintre copii. Cu toată loțiunea din lume, soarele e puternic acum. E aproape prînz, aș cam vrea să plec, dar nu mă pot dezlipi încă. Mi se pare ireal de frumoasă plaja asta. „Copchiii” ăștia-s parcă desprinși din poveste, iar accentul de moldoveni al părinților lor aproape că nu-mi mai displace. Îmi dau seama, abia în momentul ăsta, că poate pentru ei nici nu există coronavirus. Poate că amenințarea nu pare atît de mare. Sînt foarte modești și poate că zilele astea pe malul Mării Negre sînt o lume întreagă pentru ei și mai ales pentru copiii lor. Sînt un fragment, o firimitură, o bucățică de fericire. O bucățică de lume care, cu toată disperarea, cu toată durerea sau mai ales în ciuda ei, nu s-a oprit nici un moment în loc. Exact așa cum cîntă Jimmy Fontana. Tulburător.
Ada Codău este jurnalist, asistent univ. la Specializarea Jurnalism, Facultatea de Litere, Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.