Librarii din vechiul București

În Bucureștiul secolului al XIX-lea, pe Calea Victoriei găseai de toate: restaurante, cafenele, cofetăria Capșa, prăvălii cu haine și berării. Dar și librării. Oamenii voiau să fie la curent cu noutățile, așa că le treceau adesea pragul. Erau amatori de literatură tradusă, în general din franceză, dar curioși și de producțiile autohtone. Dar cine făcea negoț cu cărți în acea epocă?

Librarul Rosetti

Dacă ne întrebăm cum arătau prăvăliile în care se vindeau cărți în secolul al XIX-lea și, mai ales, cine erau cei care făceau comerț cu aceste mărfuri, ar trebui să începem povestea cu C.A. Rosetti. Fiu de boier și cu o carieră în armată, apoi șef de poliție în Pitești și student la Paris, Rosetti și-a dorit să aibă propria sa librărie și tipografie. Vorbim de anii 1845, ne aflăm în ajunul Revoluției de la 1848, la care a participat activ și înfocat. Ideea sa de a se face librar a părut de-a dreptul nebunească pentru rudele sale de viță nobilă. Se spune chiar că o mătușă a lui ar fi leșinat cînd a trecut prin dreptul firmei pe care era scris numele său și că ar fi zis că rușine mai mare n-a pățit în toată viața. Ba chiar familia a încercat să-l oprească să pornească această afacere, i-a pus bețe în roate și a intervenit pe lîngă domnitor să nu-i emită aprobarea de a avea voie să tipărească cărți și a le vinde, ceea ce nu s-a întîmplat, din fericire, pînă la urmă. 

Rosetti era, însă, hotărît și suficient de rebel încît să-și ducă la împlinire dorința, chiar dacă pentru asta a fost nevoie să se certe cu familia. Ca să aibă bani de investiție a scos la vînzare o moșie, iar după ce a devenit inițial proprietar doar de librărie a vrut și o tipografie. Anul 1846 l-a găsit asociat cu Eric Winterhalder, conducînd împreună și o tipografie, și o librărie deschisă pe Podul Mogoşoaiei la nr. 18, care se afla chiar vizavi de locul unde a fost construit mai tîrziu Palatul Telefoanelor. 

Comerțul cu cărți avea deja o tradiție în București, Rosetti nu era singurul negustor din oraș, dar devenise în scurt timp cel mai important. Unul dintre primii librari de carte românească de pe piață fusese Gheorghe Libreru, semn că ocupația îl făcuse un personaj recunoscut în București. 

Destinul lui Rosetti va fi legat pînă la sfîrșitul vieții de cărți și tipărituri. 

Ioanid și magazinul cu mărfuri amestecate

Dacă C.A. Rosetti era un om cu viziune de cărturar, care a înțeles de la început că librăria și tipografia sînt niște instituții în sine într-o lume care vrea să evolueze, George Ioanid pare la începuturile sale mai degrabă un negustor care vindea în magazinul său tot felul de mărfuri aduse de la Brașov. Cărțile erau doar niște produse printre altele. La Rosetti, locul era organizat ca o librărie adevărată și serioasă, nu ca un magazin universal. Cînd a început comerțul, în 1838, în prăvălia lui Ioanid cărțile nu erau despărțite de celelalte produse. Pînă în 1848 nici nu dăduse prea mare atenție prezentării, așa că volumele din magazin erau atîrnate de niște sfori. Pentru a-și reorganiza afacerea și a renunța la talmeș-balmeșul din prăvălie, Ioanid a avut nevoie de talentul și îndrăzneala unui vînzător tînăr, Socec, pe care îl angajase. Acesta avea să devină el însuși un librar celebru mai tîrziu, după ce și-a făcut ucenicia ca angajat aici. Ioanid a avut un simț pentru aerul timpului și potențialul de cîștig pe care l-ar putea avea cu o editură. Tipărea și vindea traduceri de romane franțuzești la modă, care au scandalizat o parte a lumii bucureștene. Așa că își face editură pe Calea Victoriei, își transformă magazinul în librărie și va vinde cărți pe care le publica prin editura sa. Despre Ioanid se poate spune fără să greșim că era un afacerist cu fler. Și acesta este motivul pentru care, chiar dacă n-a cîștigat averi, a încercat mereu să vină în întîmpinarea cerințelor pieței și să se adapteze mereu din mers. Se zice că atunci cînd a izbucnit războiul din Crimeea, pentru că știa că mulți oameni erau interesați de subiect, a tipărit o hartă pe care se puteau urmări zonele unde aveau loc luptele și astfel puteau să se informeze asupra evenimentelor. 

S-a bucurat de recunoaștere și în 1848 a devenit oficial primul editor de carte din țară, iar în 1868 era furnizor oficial pentru curtea domnitorului Carol I, ceea ce îi garanta un statut pe piață. Cu banii cîștigați din librăria-editură, Ioanid s-a gîndit să facă o investiție sigură și pe termen lung în terenuri. Așa că, dacă vă sună cunoscut numele lui Ioanid și îl asociați cu parcul din zona Icoanei, nu vă înșelați deloc, despre același personaj este vorba. 

Cum a ajuns, însă, un librar să aibă un parc botezat după numele lui, este o altă poveste, pe care, deși stau de aproape douăzeci de ani în acest cartier, am aflat-o mai tîrziu. 

În anul 1856, Ioanid achiziționează un teren care se afla în afara Bucureștiului la vremea respectivă, de la un anume Pană Băbeanul, pe care plătește 2.100 de galbeni.

Bucureștiul jumătății de secol XIX nu are nici o legătură cu ce este el astăzi. Pe locul Bulevardului Dacia, al străzii Dumbrava Roșie și al străzii Polonă se întindea Grădina Breslea. Una dintre cele cîteva pe care le avea orașul, unde oamenii veneau să se distreze la sfîrșit de săptămînă și să petreacă. Constantin Bacalbașa, în Bucureșcii de altădată, descrie locul ca fiind „grădina de margine de oraș unde se făceau petrecerile, unde mergea lumea să chefuiască, unde se întîlneau amorezații și unde cîntau printre tufișuri lăutarii”.

Librarul și pomii fructiferi

Exact aici își cumpără teren editorul Ioanid și, după ce devine proprietar al terenului Grădinii Breslea, se gîndește cum să-i valorifice potențialul ca să-i aducă un cîștig. Începe, pe lîngă comerțul cu cărți, unul cu pomi fructiferi și plante ornamentale, cărora le face reclamă: „De vînzare cu prețuri reduse, pomi roditori altoiți din cele mai alese specii: rozieri altoiți de cele mai variate culori, plante ornamentale, specii distinse, felurite flori pentru buchete, pentru glastre, pentru jardiniere, precum și pentru alte ornamentații, precum și alte felurite semințe de flori”.

Terenul aflat în proprietatea lui Ioanid îi atrage atenția jurnalistului francez Ulysse de Marsillac, care scria în Journal de Bucarest: „Nu departe de Palatul Regal, la doi paşi de străzile cele mai frecventate din Bucureşti se întinde un vast domeniu care într-o altă ţară ar valora milioane şi care chiar aici are o mare valoare. Pe el se află o locuinţă încîntătoare, într-un stil original, în genul celui elveţian, apoi o imensă grădină sau mai de grabă un parc plin de pomi exotici şi indigeni, o viţă de vie magnifică, un parter ce conţine florile cele mai rare şi mai frumoase, o grădină plină de legume bine cultivată. Toate apartin dlui G. Ioanid, un simplu librar, ce a dobîndit toată această proprietate cu preţul muncii sale”.

Înainte de a fi amenajat, Parcul Ioanid, cu clădirile cochete din preajma lui, a fost o parcelă mare de pămînt, de 10.000 de metri pătrați, pe care fuseseră inițial Gropile lui Aristide. Adică locul în care se goleau haznalele din mahalalele bucureștene, înainte de canalizare, și unde oamenii din zonă săpaseră ca să poată să-și procure materiale pentru construcția propriilor case. 

Planul lui Ioanid a fost gîndit pe termen lung, așa că a tot cumpărat terenuri între 1863 și 1872, de o parte și de alta a grădinii pe care o deținea deja. Din 1875, Grădina Breslea își schimbă numele în cel al proprietarului său. Dar pînă atunci, cu un an înainte, are loc un eveniment mai puțin plăcut pentru afacerile librarului, de care se ocupa mai mult ginerele său, Alexandru Spirescu: firma intră în faliment. Cu 126.000 de lei vechi se scoate la vînzare Grădina Breslea. Printr-un aranjament de familie, cel care cumpără grădina este fratele lui Ioanid, Nicolaie, care plătește ipoteca. În schimbul acestui favor, librarul rămîne în continuare cu proprietatea de care se ocupă, dar trebuie să renunțe la o parte din moștenirea de la părinți în favoarea fratelui său. 

În 1890, talentul de întreprinzător al librarului îl face să încerce să valorifice imobiliar terenurile pe care le avea, fiind conștient de potențialul lor, și vrea să se asocieze cu Banca Marmorosch, care urma să investească în construirea unui cartier rezidențial. Dar planul nu-i iese. Se va întîmpla abia după moartea sa, în 1907, cînd moștenitorii săi vor vinde terenurile Primăriei Capitalei și pe ele se va construi un cartier de vile emblematic pentru București. 

Amenajarea Parcului Ioanid, în forma în care poate fi văzut astăzi, datează din anii 1909-1910 și a fost inspirată de Parcul Monceau de la Paris.

Socec & Co 

Ioan Venţel Socec, cînd a venit din Ardeal la București, a intrat ucenic la librărie la George Ioanid. La el în prăvălie a învățat tainele comerţului cu cărți. Și i-a plăcut atît de mult încît și-a deschis și el propria afacere. Pentru asta a cumpărat un teren de la cămătarii cei mai cunoscuți din acea vreme, fraţii Meitani, și și-a construit un loc modest unde vindea cărți, între Calea Victoriei și Lipscani. Dar acesta a fost doar începutul. Marea lovitură o va da familia Socec mai tîrziu. Pe locul fostei prăvălii, care devenise neîncăpătoare, vor construi un sediu impunător. Mai tîrziu, în 1919, moștenitorii primului Socec vor vinde afacerea lui Iancu Șaraga și S. Schwartz, care au modernizat și au extins lanțul de librării în toată țara și, de asemenea, au mărit atelierele grafice, achiziționînd mașini tipografice performante. 

Dacă vă întrebați care era tipăritura cu cel mai mare succes în epocă, în 1880, e vorba despre  Calendarul pentru toți, tipărit de Socec.

La editura Socec au fost publicați scriitorii importanți ai anilor 1850-1940 și trebuie să amintim ediția princeps a Poesii-lor lui Eminescu, volum editat de Titu Maiorescu în 1880.

Schwartz era, de asemenea, proprietar de cai de curse şi al clubului Socec-Lafayette. Așa că librăria a ajuns să împartă spațiul cu cele mai importante magazine din oraș, un fel de mall de azi, unde chiar găseai cele mai luxoase magazine, și care se afla într-un palat în mijlocul orașului. 

Și, ca o picanterie, în anul 1913, librăria Socec de pe Calea Victoriei a fost decorul unei crime pasionale, care a ținut prima pagină a ziarelor. Scena pare desprinsă dintr-un roman polițist: o femeie tînără intră în librărie și îl împușcă direct în frunte pe unul dintre vînzătorii magazinului. Drama e consemnată în mai multe numere ale ziarului Universul. 

Alcalay, de la două dulapuri cu cărți la o librărie populară

Leon Alcalay și-a început afacerea ca vînzător de cărți vechi. Abia după ce a strîns niște bani și-a cumpărat două dulapuri mari, pe care le-a plasat lîngă Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de azi), pe un teren viran. Fie iarnă, fie vară, stătea lîngă cărțile sale. A fost însă nevoit să se tot mute cu dulapurile lui dintr-un loc în altul, căci orașul trecea prin transformări care însemnau demolări și construcții noi. Cert este că, de la acest comerț stradal modest, Alcalay a ajuns să dețină cea mai populară librărie din oraș, la parterul Hotelului Bulevard, unde mai era un restaurant franțuzesc. Avea reduceri care atrăgeau un public numeros și, mai ales, a avut inspirația să preia colecția „Biblioteca pentru toți”, care i-a adus o mare notorietate, pentru că vindea literatură română și străină într-un format nepretențios, de buzunar, și accesibilă ca preț. 

Alcalay publica un volum pe săptămînă, ceea ce însemna mult pe vremea aceea. Ca o ironie a sorții, și librăria Alcalay a fost preluată, ca și a lui Socec, de afaceriștii Iancu Șaraga și S. Schwartz. Care, însă, au continuat afacerea cu cărți și au crescut și mai mult prestigiul colecției „Biblioteca pentru toți“.