La Peleș – proprietari triști și administratori buni

Am vizitat castelul Peleșul de cîteva ori pînă acum. În anii ’90 și la începutul anilor 2000 am putut vedea părți ale castelului, după cum erau închise sau deschise cînd am ajuns eu acolo. Ba chiar s-a întîmplat o dată, prin 2013, să fiu protagonist (ca narator) al unei serate muzicale organizată de regretata Mariana Nicolesco în sala de concert a Castelului. Însă nu am avut niciodată ocazia unei vizite îndelungate, cuprinzătoare, liniștite. Am avut-o acum cîteva săptămîni, cînd vara era blîndă și turiștii – numeroși, de altfel – nu erau, încă, nervoși. Am petrecut mult timp vizitînd agale castelul, de la parter pînă la etajul II. Am privit atent holuri, camere și apartamente, mobilierul, decorațiunile de tot felul, pereții garnisiți cu piele, tavanele de care atîrnă candelabre grațioase, sobe și șeminee, ancadramente de uși, decorațiuni de un rafinament absolut, dar și multe lucrări de artă, dintre care unele (mai puține, e drept) chiar foarte bune. A fost o vizită cu răgaz, iar marele beneficiu al acestui gen de vizite este că impresiile generează gînduri. Așa că, la finalul vizitei, pierdut printre turiștii care se odihneau sub soarele blînd la terasa ce dă spre Castel, am căzut pe gînduri. De obicei, de cîte ori ajung la Sinaia (și în zona Peleșului, implicit), îmi vin în minte imediat referințe caragialiene care mă fac să zîmbesc în confortul unui anume fel de a înțelege istoria acestor locuri. Unde mai pui că aveam și o bere rece în față, ceea ce stimulează, orișicît, ploieșteanul din mine. Și totuși, de data asta, a fost altfel. Plimbarea de peste două ceasuri prin castel m-a pus pe alte coordonate.

Îmi pare că acest castel, frumos în cel mai adevărat și puternic sens al cuvîntului, mărturisește un amestec de tristețe și de vivacitate tonică. Nu este tristețea aceea de viață dusă a unei „falnicei Veneții”, tristețe de vremuri apuse, căci tot ce se vede indică, mai degrabă, o actualitate respectuoasă într-o atmosferă cordială. Nu este nici o tristețe încastrată în ziduri, venită din începuturi, deși castelul, chiar de la începuturile sale, a adăpostit o tragedie – nici bine nu se terminase prima etapă a construcției și aici a murit, la doar patru ani, singurul copil al Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta. Dar asta este o tristețe atît de veche și atît de gingașă, că nu se mai simte acum. Vorbesc despre o tristețe dobîndită recent, în timpul vieții castelului. Mulți s-ar gîndi că anii republicii populare și socialiste au împilat Peleșul, ceea ce se mai vede cu mare dificultate ici-colo. Urmele comunismului pe Peleș cer un ochi expert – trebuie să fi trăit multișor în comunism, să ai ochiul format la stilul de distrugere prin mutilare specific epocii ca să îi mai vezi urmele în castel sau în jurul său. Restauratorii de după 1990 au făcut o treabă bună. Deci nu este vorba despre urmele acelei epoci, în care castelul a fost mai mult închis publicului, de altfel. În ceea ce privește identitatea și memoria castelului, comunismul a fost învins. 

Mă refer la tristețea unui destin încă viu, a unei decăderi care nu s-a oprit chiar dacă, la suprafață, se vădește mai degrabă ca o renaștere. Cred că cel mai bine acest amestec între tristețea unei degenerescențe și bucuria blîndă a unei renașteri se vede în statutul juridic al castelului. Reamintesc, castelul este în proprietatea moștenitorilor de drept ai celui care l-a construit, adică a celor care se cheamă azi „familia regală”, și este administrat de statul român, prin Ministerul Culturii. Muzeal, deci administrativ, castelul Peleș e acum în cea mai bună formă de cînd îl știu eu; este organizat, ținut în atenție, cu personal numeros, amabil și bine informat. Ministerul Culturii își face treaba aici. Sigur, pe cît de bine poate să-și facă treaba oriunde o structură guvernamentală actuală – nu zic că e vreo minune, zic că e foarte bine, la standardele putințelor noastre. Dacă ești cîrcotaș și perfecționist, sigur găsești vreun colț unde s-a dus vopseaua, vreo streașină stricată sau vreo piatră de caldarîm sărită. Dar ești în România, iar nu în Elveția, pe Valea Prahovei, iar nu pe Valea Loarei, și vizitezi castelul unei dinastii de la marginea de est a Europei, care a durat cu totul 80 de ani, iar nu castelul vreunei dinastii engleze. Așadar, la Peleș, sîntem în situația în care administratorul face cît de cît bine, salvînd castelul de impotența proprietarilor. Dacă nu credeți în ce spune, mergeți un pic mai sus, la Complexul Furnica, și vedeți cum administrează aceiași proprietari, cînd n-o mai face statul. 

De altfel, proprietarul castelului, fie că vrea, fie că nu vrea, poartă cu el această tristețe pe care o simt la fiecare pas în Peleș. Dinastia regală a României a fost o neîmplinire, un eșec istoric – căci socoteala dinastiilor regale nu se poate face, precum cea a președinților tot aleși/schimbați la cinci ani, pe mandate, ci numai pe termen lung. Iar această neîmplinire se vede cît se poate de clar în ceea ce este azi „familia regală”.

La Peleș, dacă nu ai răgaz, te bucuri de ceea ce vezi și gata. Dar dacă ai răgaz, așa cum am avut eu, nu poți să nu reflectezi un pic la istoria României moderne, și anume la acel aspect al ei extrem de important: la dinastia regală. 

Istoria dinastiei regale a României, Hohenzollern la început și de România mai apoi, așa scurtă cum a fost, este o poveste a declinului și a degenerescenței, ilustrînd perfect modul în care se ofilesc pe pămînt valah plantațiile tinere și viguroase importate din Occident. Deși au fost doar patru regi, nu poți să nu simți o cădere de la unul la altul. Iar ultimul dintre ei, Mihai I, a ajuns, practic, să nu domnească. Dinastia regilor noștri s-a sfîrșit repede, cu o figură enigmatică, învelită în tăceri care, dacă sînt privite atent, devoalează suferințele unei copilării rănite de un tată imbecil, tot rege, și umilințele unui ulterior exil îndelungat. Demn în tristețea lui a fost Mihai I, desigur – dar cîți oameni nu sînt demni în tristețea lor! Demnitatea în tristețe este neîndoielnic o noblețe, dar nu una exclusiv regală, ci o noblețe omenească, accesibilă oricui. 

Sigur că Peleșul rămîne legat, mai ales, de primii doi regi. Carol I, cel care a construit castelul, este asimilat modernizării țării. Inserția lui în țesutul moldo-valah este, dacă vreți, chintesența occidentalizării României. Că acest rege a fost un vector puternic al occidentalizării țării, e indiscutabil. Totuși, exagerează cei care spun că el a generat, ba chiar a coordonat deliberat acest proces istoric. Meritul principal al modernizării Românei revine, totuși, unor români. În primul rînd, celor care au umblat prin Europa căutînd domn occidental pentru tinerele Principate. Aceștia au fost oameni politici de-aici, aprinși la tinerețe de idealurile liberal-naționale pașoptiste, maturizați de Realpolitik-ul epocii Cuza și animați de o viziune istorică neegalată de atunci încoace. Știind oamenii politici români, te și miri că o operațiune politică de o asemenea magnitudine precum aducerea unui domn străin pentru a fonda aici o dinastie a fost posibilă! Și totuși, politicienii de atunci s-au putut ridica peste limitele lor și au făcut-o.

Carol I nu a făcut decît să rămînă un Hohenzollern căruia i-a căzut pe mînă o țară în care, din pricina prăbușirii digului puterii otomane care o separase de Europa, pătrundeau năvalnic și haotic apele proaspete din Occident. Și chiar primul val al acestei fericite „inundații” l-a adus pe el să domnească. Carol I a încercat și a reușit, în mare parte, să domnească aici ca un neamț, după ce a înțeles repede că aici nu se poate guverna nemțește. Politicește, s-a adaptat perfect metehnelor locale. A știut să închidă ochii la corupție, să balanseze puterea politică astfel încît să nu se ajungă la periclitarea stabilității țării și să simbolizeze, în exterior, deschiderea țării spre Europa. Succesorul său, Ferdinand, rămîne în istorie pentru că a fost Regele reîntregirii țării, dar natura sa ezitantă (azi am zice că „nu avea leadership”) l-a făcut, mai mult decît pe unchiul său, să plutească pasiv pe apele extrem de agitate ale vremii sale și să meargă – cu credință, desigur – în direcția în care l-au dus curenții istoriei. Curenți norocoși pentru noi, atunci, mulțumim Domnului, de care politicienii noștri autohtoni au știut, abil, să se folosească. Dar e de știut că deciziile mari, care au dus la ora astrală a României în 1918, au fost tot ale politicienilor români. Și Carol I, și Ferdinand au avut înțelepciunea să lase istoria să meargă înainte, înțelegînd, poate, că nu au nici anvergura și nici mijloacele să o determine ei. Plus că în vremea lor istoria a curs, în general, în sensul bun. Ce a urmat după ei a fost un dezastru. Dezastrul țării a fost și dezastrul dinastiei. Așa cum primii doi regi au mers cu istoria care se vădea bună pentru țară, ultimii doi s-a prăbușit cu istoria care s-a vădit rea pentru țară. Nici unul dintre ei nu a făcut istorie, toți au urmat-o.

Dacă e vorba despre regii noștri în general, eu, unul, rămîn mai degrabă atașat de cîțiva domnitori medievali. Pentru mine, un Ștefan cel Mare sau un Neagoe Basarab (ca să exemplific cu un moldovean și cu un muntean) sînt figuri mai pilduitoare istoricește decît oricare dintre regii de după 1866. Am avut în Evul Mediu regi care au depășit prin anvergura lor limitele înguste ale poporului mediocru peste care domneau, regi care au făcut istorie, personalități care, poate, ar fi meritat o țară ceva mai puternică, regi care, dacă ar fi domnit peste oricare din marile popoare europene, ar fi marcat istoria lumii. Cîțiva, nu mulți, dar am avut. Din păcate, ceea ce am importat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea nu a fost de acest calibru. 

Altfel, castelul Peleș rămîne o capodoperă a bunului gust. Și aceasta este, cred, cu adevărat cea mai profundă lecție pe care dinastia regală modernă a lăsat-o românilor în veac de veac, după trecerea lor meteorică prin istoria noastră: o lecție de bun gust. Nu e puțin lucru. Într-o țară în care bunul gust este, în general, disprețuit, în care cei mai mulți oameni nici nu mai au organul care le permite să-l detecteze, Peleșul devine un reper civilizațional major. Bunul gust, la Peleș, e atît de bătător la ochi încît, orb să fii (cum sînt cam toți românii cînd e vorba despre bun gust), tot îl vezi, tot îți dai seama că acolo e ceva din specia frumosului, din specia eleganței, iar această stare, de a-ți da seama, rămîne, un timp, cu tine. După ce vizitezi Peleșul, grăbit sau pe îndelete, măcar puțin timp, pînă revii la termopanele tale, la curțile betonate, la manele date tare să răsune cartierul și la grătare, la burțile revărsate pe sub tricouri fixe și la buzele umflate cu Botox, la șlapi și la bermude, ceva în tine s-a mișcat într-un fel aparte. Și poate că nu uiți asta, române.