Institutul „Cantacuzino“ – o poveste românească de insucces

24 februarie 2021   La fața locului

Pe 6 februarie, întrebat de jurnaliști dacă există în cărți posibilitatea achiziționării vaccinului anti-COVID din Rusia sau China, premierul Florin Cîțu a făcut o afirmație cel puțin surprinzătoare: „Vom încerca să producem vaccinul la noi, în România, la «Cantacuzino»”. O inițiativă lăudabilă, fără îndoială, dar cît este de realizabilă în contextul în care Institutul nu mai are, de mai bine de zece ani, nici o arie funcțională de producție de vaccin?

Mai precaut, generalul de brigadă Florin Oancea, comandantul Institutului, a declarat ulterior, la postul de radio DigiFm, că este „o hazardare să vorbim despre producția acestui vaccin în România. Pentru acest lucru e nevoie în primul rînd de acceptul unei companii producătoare și de aprobarea Agenției Naționale a Medicamentului, dar și de o linie de producție nouă”.

Pe de altă parte, Dragoș Damian, președintele Asociației Producătorilor de Medicamente Generice, a declarat, pentru Digi24, că „Nu e problema de aprobări, se vor da prin autoritățile europene pentru că se caută soluții pentru producția de vaccinuri, este vorba mai mult de infrastructură. (...) Pentru primele faze în cazul fabricării de vaccinuri – cultivarea celulelor care produc antigen, recoltarea și purificarea – trebuie un anumit tip de tehnologie care trebuie procurat”.

Bineînțeles, declarația premierului, în cazul în care se și concretizează, ar fi salutară, mai ales în vremurile noastre, iar readucerea Institutului „Cantacuzino“ la statutul său inițial, de producător intern de vaccinuri, ar fi o revanșă de nesperat pentru întreaga istorie de nepăsare care a dus la decăderea sa.

Totuși, cît de mult putem să ne mai încredem în vorbe? Căci, de-a lungul vremii, PSD-ul i-a făcut declarații de iubire, PNL-ul i-a făcut declarații de iubire, tehnocrații i-au făcut declarații de iubire. Iar declinul Institutului „Cantacuzino“ s-a petrecut tocmai în spatele acestor suite de declarații și promisiuni deșarte. Ce s-a ales din toate aceste iubiri la nivel declarativ?

După aproape douăzeci de ani de nepăsare cosmetizată cu discursuri, nu este oare povestea Institutului „Cantacuzino“ o veritabilă poveste românească de insucces? Un eșec neasumat de nici unul dintre ministerele la care a tot fost plimbat, de nici unul dintre mulții săi directori și manageri. Care toți i-au vrut binele și toți i-au ridicat osanale.

Prăbușirea a început după 1990, cînd, printr-o Hotărîre de Guvern (1247/1990), semnată de Petre Roman, Institutul e expulzat din grădina Ministerului Sănătății, devenind regie autonomă și urmînd să se susțină din venituri proprii. Autonomia asta era însă un soi de „adio, dar rămîn cu tine”, căci, potrivit Hotărîrii, tot Ministerul Sănătății numea atît directorul, cît și consiliul de administrație.

Primul efect al acestei decizii a fost distrugerea lanțului de comunicare dintre Institut și Sanepidele de județ și cele urbane – rolul acestei rețele fiind colectarea și transmiterea către Institut a tulpinilor de germeni patologici care circulau pe teritoriul României. Nemaifiind fonduri pentru susținerea acestei rețele, supravegherea epidemiologică la scară națională a fost sever obstrucționată.

Apoi a început treptat închiderea secțiilor de producție a vaccinurilor. În 1992 este închisă prima secție de vaccin, cea de vaccin antipolio – motivul invocat fiind eradicarea poliomielitei pe teritoriul României. Interesant e că, deși la momentul închiderii secției respective Institutul avea pe stoc o rezervă de vaccin antipolio pentru un an, conducerea de atunci a solicitat ajutorul OMS, care a trimis rezerve pentru România de vaccin antipolio pentru încă doi ani – vaccinul românesc fiind aruncat. A urmat închiderea secției de producție a vaccinului antirujeolic și cea pentru combaterea tusei convulsive.

Invocîndu-se lipsa de fonduri, Institutul primește în 1993, din partea Guvernului Văcăroiu, patru milioane de euro pentru reabilitare. Fondurile sînt însă folosite aiurea – unul dintre exemplele cras „Dorel”-iene fiind achiziționarea unei mașini de înfiolare din Germania. Ajunsă la Institut, instalatorul a constatat că nu încape în nici o sală a clădirii, drept care s-a luat decizia construirii unei anexe. Însă după construirea anexei, s-a constatat că aceasta era prea mare pentru a fi complet sterilizată. Mașina-minune a rămas nefolosită timp de mai bine de zece ani.

În 1994, printr-o nouă Hotărîre de Guvern, (HG 133/1994), din regie autonomă, Institutul „Cantacuzino“ s-a reorganizat ca institut de cercetare în subordinea Ministerului Sănătăţii, specificîndu-se în această Hotărîre că „Finanţarea cheltuielilor de funcţionare şi de investiţii ale Institutului «Cantacuzino» se va asigura integral din venituri extrabugetare”.

În 2003, Institutul era deja pe ultima sută de metri în ceea ce privește producția de vaccin – de la 1 ianuarie 2004 urmînd să intre în vigoare normele GMP (norme europene de producție). Institutul nu avea resurse financiare pentru implementarea acestora (care prevedeau, printre altele, și reabilitarea clădirii). În urma protestelor angajaților, un fost ministru interimar al Sănătății, Ionel Blănculesu, face o vizită la Institut, vizită care se lasă cu promisiuni: „În două săptămîni va exista un plan de salvare a Institutului” și, din nou, cu vorbe frumoase: „Nu ne vor ierta generaţiile viitoare şi istoria, dacă vom închide Institutul! Institutul este singura unitate din țară care produce seruri și vaccinuri și de aceea are o importanță majoră pentru sănătatea publică. În cazul calamităților naturale sau al unor conflicte armate, Institutul, prin natura activității, va reprezenta un punct strategic. De aceea nu putem lăsa ca o astfel de instituție, deja clădită de înaintașii noștri și de care am beneficiat cu toții de-a lungul timpului, să falimenteze”.

...Sau, poate, putem. Promisiunile ministeriale făcute pe 15 noiembrie 2003 s-au materializat doar în alipirea unui amendament la legea producătorilor, prin care s-a mai acordat ariei de producţie a Institutului un termen de doi ani, timp în care trebuia să se găsească fonduri pentru ariile GMP.

Însă nici după doi ani de promisiuni nu se rezolvase nimic. În afară de maşina de înfiolat, în care s-au mai băgat ceva fonduri, ariile GMP rămăseseră tot doar un vis. Un vis care se transforma, din ce în ce mai mult, într-un coșmar – căci producţia de vaccin a Institutului „Cantacuzino“ începuse să fie autorizată anual de către ANM, în baza acelui amendament (care a mai funcționat ca petic pentru încă niște ani). În urma unui control anual, organizat după un audit prealabil în care se specifica ce mai trebuie făcut (renovarea spaţiului sau retehnologizare), Institutul încropea cerinţele, iar ANM-ul oferea autorizaţia. Un soi de cîrpire a unei țevi sparte cu bandă adezivă.

Chiar dacă, în 2007, Ministerul Sănătății a împrumutat 11,5 milioane de euro de la Banca Mondială pentru renovarea Institutului în vederea implementării acelor norme europene, ariile GMP tot n-au fost înființate – banii fiind investiți în orice altceva, numai în ariile acelea nu.

În plus, chiar și producția minimală de vaccinuri încă existente începuse să fie subminată. În 2009 fusese luat în vizor vaccinul antigripal pandemic – Adrian Streinu-Cercel, pe atunci secretar de stat în cadrul Ministerului Sănătății, a susținut că România trebuia să importe de urgență 600.000 de doze de vaccin, de la GlaxoSmith Kline, asta cu trei săptămîni înainte ca Institutul să dea drumul vaccinului, deja produs, pe piață. Importul a fost atunci oprit, preşedintele Traian Băsescu ieşind la rampă cu declaraţia că Institutul „Cantacuzino“ avea la ora aceea suficient vaccin, un milion şi jumătate de doze, controlate și aprobate deja de ANM. „M-a alertat declarația secretarului de stat Streinu-Cercel care prăvălea apocalipsa peste România și impunea importul imediat de vaccin antigripal” – declara la acea vreme fostul șef al statului. „România nu va importa nici un vaccin, avem în acest moment la Institutul «Cantacuzino» un milion de doze, iar în zece zile putem avea încă un milion. Doar opt țări din Europa produc acest vaccin, iar România este una dintre ele.” Streinu-Cercel a demisionat imediat după aceea.

În 2010, peticul înțelegerii dintre ANM și Institut a cedat, iar Institutul a fost nevoit să închidă definitiv linia de producție a vaccinurilor, fiind notificat pe 8 februarie 2010 că trebuie să sisteze întreaga producție.

În prezent, dintr-un institut „de importanță națională” (cum e specificat în decretul regal prin care a fost înființat), din producător intern de vaccinuri și seruri (important și vital în vorbele guvernanților), a devenit un producător de suplimente alimentare, teste microbiologice și medii de cultură.

Pleiada de directori care s-au succedat la conducerea Institutului, faptul că statutul i-a fost încontinuu schimbat – din regie autonomă (care însemna autofinanțare de 90% și 10% surse venite de la stat), a devenit institut public de cercetare, apoi a fost pasat în administrarea Ministerului Educației (în 2014) apoi a revenit la Ministerul Sănătății (în 2016), apoi, aproape falit, a fost preluat de Ministerul Apărării Naționale (în 2017) –, toate denotă că declarațiile frumoase și osanalele primite de-a lungul vremii nu au fost decît praf în ochi. Totuși, în virtutea inerției, declarațiile au continuat să curgă (de acum, cu un ușor iz de prohod).

Chiar dacă nici după doi ani de cînd Institutul a fost preluat de Ministerul Apărării Naționale nu s-a reînființat vreo arie de producție a vaccinurilor, pe 29 martie 2019, comandantul Institutului de atunci, colonel dr. Petrișor Jalbă, declara că „Omagiem astăzi acest tezaur al cercetării românești (...) și depunem eforturi pentru ca acesta să-și îndeplinească, în continuare, menirea și rațiunea pentru care a fost creat”.

Cîteva luni mai tîrziu, în noiembrie 2019, Ludovic Orban declara însă că ia în calcul demilitarizarea Institutului. „Trebuie văzut dacă soluția de a militariza Institutul «Cantacuzino» a produs efecte sau nu. Dacă nu a produs efecte și nu se întrezăresc efecte pozitive, normal că îl vom demilitariza. Trebuie analizat cu mare atenție ce resurse financiare sînt necesare pentru a reporni producția la Institutul «Cantacuzino»”.

În 2021, anul în care Institutul împlinește 100 de ani, premierul Florin Cîțu a declarat și el că „Vom încerca...”.

Mai multe