Iarna vrajbei noastre

Iată ce scrie Desmond Morris în The Naked Ape, cea mai cunoscută carte a lui, publicată în 1967 (eu am la îndemînă doar ediția americană din 1999, dar textul e tot ăla, Morris n-a revenit asupra celor scrise): „Europe is now virtually denuded of all large forms of carnivores, save for a great seething mass of naked apes” (pagina 223, pentru cine vrea să mă verifice). În traducere, ar veni așa: „Europa este practic golită de toate speciile carnivore mari, cu excepția unei enorme mase colcăitoare de maimuțe goale” (adică „oameni” – nota mea). 

Sincer, nu mă interesează părerile lui Moș Morris, care mai are puțin și face suta de ani; a fost un om valoros la vremea lui, dar vremea lui a trecut. Problema, în această frază emblematică, constă în cuvîntul „Europa”. Desmond Morris era un zoolog mult prea priceput ca să nu știe că ursul brun este o „specie carnivoră mare”; și atunci, ce a vrut el să zică? Cum adică, nu mai e nici un urs în Europa („practic golită”)? Păi, în Carpați, în Caucaz, în Scandinavia și-n Balcani, urșii colcăie (ca să folosesc și eu frumosul termen al autorului), de nu mai au loc gospodarii de dînșii – ba, mai nou, nici orășenii! Culmea, am aflat de curînd că pînă și-n Estonia, care-i plată ca o masă, mișună vreo cîteva sute de urși, lupi și rîși! Cum a putut, deci, un savant ca Morris să scrie o asemenea tîmpenie?!

Repet: cheia este „Europa”. Și mai e o cheiță: Desmond Morris era britanic pînă-n măduva oaselor; gîndea, vorbea și scria ca un adevărat brit, iar pentr-un brit, Europa înseamnă Belgia și-atît. Asta vrea să pară o glumă, dar nu prea e, sau mai exact este, dar numai parțial: timp de o sută de ani, cam între Waterloo și Mons, Belgia a fost destinația preferată a celor din Imperiul Britanic. Cum avea bani de spart, britanicul trecea Canalul Englez să se prăjească la soare, la Ostende, că soarele de la Brixton nu era bun, nu știu de ce (cam așa se întîmplă și acum, cu românii noștri care fac plajă-n Bulgaria). Dacă e o țară pe care britanicii o cunosc într-adevăr (și pentru care s-au băgat în două războaie mondiale, în treacăt fie spus), apoi Belgia este aceea. M-am mirat, venind aici, cum de nu-i nevoie să clămpănesc pe franțuzește; toată lumea, de la vlădică la opincă, vorbește engleza – habar n-aveam că oamenii acestei țări studiază engleza de vreo șase generații, așa c-o au în sînge. Sau în „pachetul de bază”, la care voi reveni imediat. 

Și, da, Belgia corespunde perfect descrierii: țara este categoric denuded of all large forms of carnivores, save for a great seething mass of naked apes, așa că Desmond Morris nu le-a spus nimic ciudat cititorilor săi britanici. Mie, însă, mi-a spus!

Pentru că Europa nu-i denuded. Dar care Europă? Păi, în mintea lui, Europa se termina la Cortina de Fier. Dincolo de ea se întindea (la propriu, în manualele de geografie ale copiilor) o imensă pată roșie, care desemna „Uniunea Sovietică”. Atît. Habar n-aveau. Generații de elevi ai Vechii Europe au fost educați în acest sistem, în acest pachet de bază, iar azi cred că le-am zice „spălați pe creier”: Europa sîntem noi, dincolo de Stettin-Trieste sînt rușii. Păi, ce treabă avem noi cu rușii?! Ei cu teritoriul lor, cu problemele lor – iar noi cu ale noastre! Salve et I!

Și a venit 1989. Și a venit Extinderea. Pentru politicienii din Vest și pentru noi (români, polonezi, baltici, croați etc.) a fost o simplă reparație, absolut firească, a unui accident istoric nefericit; dar pentru oamenii obișnuiți ai Vestului a fost o imensă surpriză neplăcută: „Ce face?! De cînd sînt românii... europeni? Ce fel de glumă proastă faceți aici? De ce-i așezați pe străinii ăștia la masa noastră?”. 

Mi-a luat trei ani de Belgia ca să pricep cîte ceva, iar ceea ce am priceput pînă acum mi-a căzut greu la rînză. Pe de altă parte, am serioasa bănuială că ceea ce voi afla de acum înainte are să-mi cadă și mai greu. Prima mea reacție a fost să-i blamez pe inocenții de belgieni („Fir-ați ai dracu’ de tîmpiți!”) și, prin extensiune, pe toți Vechii Europeni, inclusiv pe britanici, care-s cei mai chitiți dintre toți... dar apoi am șezut și-am cugetat. Cugetarea mi-a dat, cum să spun, cu rest. Din păcate!

În 2019 am ajuns, într-o călătorie ciudată, în Kîrgîzstan și-n Tadjikistan. Despre care nu știam nimic, doar că făcuseră parte, pe vremea mea, din imensa pată roșie care se întindea de la Gdansk la Sulina și care se numea „Uniunea Sovietică” (sau, mai pe scurt, „rușii”). Învățasem eu ceva, la școală, despre oamenii care locuiau acolo? Păi, învățasem exact cît învățaseră și belgienii despre mine, adică nimic. Cu bezna asta în cap, am descoperit stupefiat că kirghizii trăiesc într-o democrație sărăcuță, dar reală și funcțională, pe cînd tadjicii au parte de o dictatură personalizată, un ceaușism local, un fel de național-securism (capitala lor e împînzită de bărbați în costum, plasați penibil pe trotuarele marilor bulevarde, exact ca-n vorba strămoșească: „Mai răsfirați, băieți, mai răsfirați!”). Nu mă consider mai prost – sau mai prost informat – decît orice român obișnuit, dar ajuns acolo, pe teren, am avut cît se poate de clar senzația de inadecvare. Cunoștințele mele erau categoric inadecvate. Crezusem că știu, și nu știam. Eram un prost. 

Poate că una dintre cele mai simple explicații ale indiferenței Vechii Europe pentru războiul din Ucraina este chiar asta: necunoașterea. Oamenii de aici din Bruxelles, la fel ca cei din Londra, din Paris sau din Torino, sînt pur și simplu ignoranți. Nu au primit informații esențiale despre Europa de Est în timp util (adică atunci cînd erau la studii, fie universitare, fie de grădiniță), iar acum au alte probleme pe cap, nu să se pună la punct cu istoriile esticilor (care, din păcate, parcă-s special scrise ca să se bată cap în cap!). Au arătat pentru Ucraina cîtă bunăvoință au putut, cu entuziasm moderat, așa cum arată ei pentru diferite „cauze” promovate la televizor – salvarea urșilor panda, energia verde, discriminarea pozitivă, lupta pentru emanciparea femeii etc. –, dar nu au simțit nici pe departe frica, furia și ura celor direct vizați de acest război: baltici, polonezi, finlandezi, români, slovaci. Iar acum, în prag de iarnă, bunăvoința lor este pusă la grea încercare, la foarte grea încercare: cresc facturile. Nu știu cu cît la sută, nu am de unde să știu, dar aud discuțiile din jurul meu, și ce aud mă deprimă. Oamenii sînt ferm deciși să „nu se lase jecmăniți” (cam asta e percepția publică în privința valului de scumpiri care urmează). Cît a fost vorba de donații benevole, de iluminat clădiri în galben și albastru, de proteste ale intelectualilor, mă rog, mai treacă-meargă. Dar acum, cînd modul lor confortabil de viață este pus în discuție, se schimbă calimera. 

Și ar mai fi ceva. Un articol de genul ăsta, în care autorul face pe atotștiutorul și îi arată cu degetul pe alții („oamenii”, „ei”, „lor”)... greu să convingă pe cineva. Pentru că iarna nu vine numai peste alții, vine peste toți, așa că singura mea posibilitate e să deslușesc de ce vorbesc despre „alții”, de parcă eu n-am facturi de plătit. E simplu, dar neintuitiv: aici, în Belgia, nivelul de trai este considerabil mai mare decît în România, iar pretențiile cetățenilor au tot crescut, de-a lungul timpului. Cine și-a permis – adică foarte, foarte mulți oameni – s-a mutat la casă, mai exact la vilă cu grădină. (Poate sînt invidios. Nu poate, sigur!) Cheltuielile sînt foarte mari, neverosimil de mari, iar o astfel de gospodărie nu prea reușește să economisească bani, aproape tot venitul se duce pe facturi. Vara! De obicei, dintr-o iarnă obișnuită se iese cu datorii. Din iarna asta nu știu cum se va ieși. De unde să știu? Eu stau la bloc, într-un apartamențel cu două camere (în România aveam trei). În primăvara asta, statul mi-a dat bani înapoi, la regularizare. Ca să vezi!

Mihai Buzea este scriitor și locuiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată: Frunza, Editura Polirom 2022.