Hasdeu și regulamentul

Pînă să fie dat afară din învățămînt (de la Gimnaziul din Iași), dar și din funcția de bibliotecar al universității ieșene, pentru niște pretinse „frivolități” publicate în „foaia” sa Lumina (Din Moldova), un „comitet de inspecțiune” al școlilor din România i-a trimis (pe 18 aprilie 1863) lui B.P. Hasdeu o adresă, semnată, printre alții, și de T.L. Maiorescu.

Firește, chiar și membrii respectivului comitet s-au delectat cu „ștrengăriile și glumele” din Duduca Mămuca (cum apreciază Barbu Lăzăreanu, din a cărui carte reeditată în 2015, Umorul lui Hasdeu, am preluat citatele de mai jos), însă, după ce au primit unele plîngeri de la alți profesori, au fost nevoiți să ia atitudine, făcînd trimitere și la regulamentul școlar: „D-voastră știți, Domnule Profesor, că în virtutea §§ 150, 153, 154 din regulamentul școlar, care zic: «Profesorii sînt datori a da pildă de zel și de moralitate atît celor pe care îi învață, cît și societății în cuvînt și în faptă. Cînd profesorii s-ar depărta de la principiile mai sus zise... unii ca aceia se vor depărta de la posturi... dacă sfaturile îndeosebi ale sfatului școlar nu-i vor aduce la cunoștință și îndreptare etc.». Comitetul are dreptul de a vă sfătui cu autoritate oficială să părăsiți calea pe care ați început a păși în ultimele numere”.

Se poate spune că membrii comitetului (care îl prețuiau pe Hasdeu) au acționat chiar cu delicatețe, cu „spirit de colegialitate”, adăugînd cuvintele: „Domnule profesor și confrate, să binevoiți a nu mai publica în foaia D-voastră lucruri care vatămă simțimîntul de onestitate a lectorilor, un simțimînt ce – sperăm că în privința aceasta sîntem de aceeași opiniune – trebuie să fie respectat în toată candiditatea sa”.

Regulamentul era bun, dar aplicarea lui era proastă uneori, chiar tendențioasă, de vreme ce glumele (sau aluziile) literare ale lui Hasdeu nu erau așa de grave, iar tînărul savant nu merita un atare tratament. Însă atîta i-a trebuit lui Hasdeu! S-a dezlănțuit imediat împotriva acuzatorilor – cum numai el știa să o facă – într-un lung articol plin de înțepături pentru cei implicați: Titu Maiorescu, V.A. Urechia și alții. A fost destul pentru ca ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, Christian Tell, să decidă excluderea lui Hasdeu din profesorat. Bineînțeles că hotărîrea cu pricina l-a înveninat și mai mult pe tînărul cărturar, determinîndu-l să-i atace în continuare în alte texte pamfletare și chiar în versuri acide (mai mult sau mai puțin subtile) pe cei care contribuiseră la îndepărtarea sa din învățămînt.

Este cunoscută această latură „combativă” a personalității lui B.P. Hasdeu (1838-1907), căreia el însuși i-a dat apoi un spațiu larg de manifestare în reviste (grăitoare ca nume) precum Aghiuță și Satyrul. La 185 de ani de la nașterea lui, s-ar cuveni, totuși, să subliniem mai degrabă geniul său științific, faptul că a fost un gînditor aflat înaintea timpului în care a trăit. Contemporanii nu l-au înțeles întotdeauna ca teoretician. A fost un mare nedreptățit. De altfel, abia acum am ajuns să-i prețuim unele idei ori noțiuni. Este și cazul unei discipline lingvistice, noematologia (pe care a propus-o în 1882 într-un studiu teoretic, plecînd de la „ideile latente” ale lui M. Bréal), o știință menită să se ocupe de „subînțelesuri”, de sensul ascuns („lăsat fără expresiune”) etc. În felul acesta, Hasdeu (după cum am arătat cu un deceniu în urmă) – îndeosebi prin dezvoltările aduse de ultimul său discipol, N.I. Apostolescu – a fost, pe terenul românesc, întemeietorul hermeneuticii. Am dat doar acest exemplu conceptual, fiindcă se relaționează și cu abilitatea lui Hasdeu de a presăra aluzii sau sugestii în textele sale.

Revenind la subiectul de mai sus, trebuie precizat că destituirea lui Hasdeu nu a fost singurul necaz abătut atunci asupra tînărului (fost) profesor. Curînd după aceea, procurorul Curții Criminale din Iași i-a intentat un proces de presă (pentru „atacarea moralității publice”). După cum se știe, Hasdeu a fost achitat în acest caz celebru, dată fiind măiestria cu care s-a apărat.

ADDENDA. Întrucît în scrisoarea „prevenitoare” adresată lui Hasdeu i se cerea acestuia să nu mai publice în „foaia” lui „lucruri care vatămă simțimîntul de onestitate a lectorilor”, profit de ocazie pentru a semnala un eveniment. Tot în 2023 s-au împlinit 333 de ani de la susținerea (la Universitatea din Leipzig) a primei teze de doctorat din lume dedicată jurnalismului. Este vorba despre disertația lui Tobias Peucer, De relationibus novellis („Despre relatările jurnalistice”), publicată în același an (1690). Chiar și după atîta timp, textul lui Peucer rămîne în multe privințe unul actual. Din acest motiv, l-am editat critic în 2008 (căci nu era tradus în românește), cu ajutorul latinistului Cristian Bejan. Să-mi fie permis să extrag din textul tezei lui Tobias Peucer (sau Peucerus) unele observații ori recomandări legate de morală (sau decență), precum și remarci referitoare la responsabilitatea presei: „să nu includem lucruri care aduc daune bunelor maniere [= moravuri] sau adevăratei religii, cum sînt obscenităţile, crimele comise în mod îngrozitor, înjurăturile proferate de oameni, care sînt greu suportate de urechile pioase”. Mai mult decît atît, după ce, într-un paragraf anterior, afirmase că „într-un stat bine constituit, nu trebuie permis oricui să răspîndească ştiri publicului”, Peucer se declara de acord cu decizia „înţeleaptă” de a institui cenzura, pentru a proteja „spiritele inocente” şi pentru a nu-i încuraja „pe cei înclinaţi la rele” (trad. lui C.B.). Așadar, sfaturi bune, în principiu.

Cristinel Munteanu este profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea „Danubius” din Galați; doctor în filologie și doctor în filozofie, afiliat (ca îndrumător de doctorat) la IOSUD – Universitatea din Pitești.