Eu și primarul din Cefalù

În programul meu, ziua de marți era dedicată vizitării micului oraș Cefalù, aflat destul de aproape de Palermo. Mă documentasem. Aflasem o groază de lucruri despre el și toată lumea era unanim de acord: Nu trebuie ratat. Știam și că între Palermo și Cefalù circulau trenuri din oră în oră, unele Regio, altele Intercity. Mai mult, mi-am instalat și o aplicație italiană care îmi oferea cu exactitate programul curselor feroviare din Sicilia. Ai o problemă? O rezolvi negreșit printr-o aplicație. Nu mai vrei să mori sau să suferi din dragoste? Inventezi o aplicație. Ți-ai instalat aplicația X sau Y? Fiică-mea ne-a condus către gara din Palermo, care nu era atît de departe de centrul vechi. Într-un sfert de oră eram acolo. Am studiat panoul de la intrarea în masiva clădire și, într-adevăr, trenurile circulau regulat din Palermo spre Messina, care era capătul acestei linii nordice. Una din stații era chiar la Cefalù. M-am îndreptat către una din casele deschise în vederea cumpărării biletelor de tren. Am angajat dialogul în italiană. Quatro biglietti per Cefalù, per favore. Foarte amabilă, angajata căilor ferate siciliene m-a întrebat cîți ani avea David, dacă avea mai puțin de 15 ani. Am răspuns afirmativ. El călătorește gratuit, m-a asigurat. Nici măcar nu a fost nevoie să prezint vreun document. Trei adulți, trei bilete, 18 euro. Destul de rezonabil. Ne-am îndreptat către peronul 2, unde urma să fie garat trenul. Fuseserăm prevăzători, ajunseserăm la timp, mai aveam o jumătate de oră de așteptat, ca orice strein în țară streină. Căldura siciliană deja începuse să-și facă simțită prezența, să ne învăluie. Erau 30 de grade Celsius și nici nu era ora 12. 

Înghesuială. Noi ne-am strecurat și am reușit să ocupăm locuri. Avusese sens prevederea noastră, căci după ce ne-am așezat, zeci și zeci de danezi, canadieni, suedezi sau chiar francezi au început să se înghesuie pe culoarul central al vagonului. În fața mea, două franțuzoaice minione și  banale bîrfeau un mec, fără să știe că, la mai puțin de un metru, se afla un francofon care trăgea cu urechea. Ca și cum ar fi fost vina mea. Pînă la Cefalù, alți și alți turiști pierduți s-au înghesuit pe hol. O ipostază destul de neobișnuită pentru bogații turiști vestici. Mă simțeam răzbunat. Era clar că și căile ferate siciliene vînduseră mult mai multe bilete decît era capacitatea trenului. Dar cum ar fi fost mai bine? Fiecare turist să aibă locul său și, în același timp, zeci dintre ei să fie forțați să aștepte alte ore, sau o mică înghesuială tovărășească și comunistă, care salva din timpul nostru, al tuturor turiștilor? Atît la dus, cît și la întoarcere ne-am urcat în trenuri regionale, deși nu sînt zgîrcit. O mică notă trebuie adăugată aici, în acest punct al poveștii, al aventurii noastre siciliene. Stînd și observînd condițiile de călătorie ale sicilienilor am fost uimit. Vorbim doar de Sicilia și nu de Toscana sau altă regiune bogată din nordul Italiei. Trenul arăta absolut impecabil. Un tren pîrlit și regional din Palermo către Messina poate atinge viteza de 167 km/h. Am văzut eu, cu ochii mei. Mai mult, am și fotografiat acest miracol. Iar interiorul este revoluționar de civilizat. Mileniul 3. Forza fratelli d’Italia. CFR va ajunge și chiar depăși nivelul sicilian în aprilie 2078 sau chiar mai tîrziu, în martie 2081. Cum reușesc unii să aibă o infrastructură de vis, în timp ce Valahia se zbate în plin Ev Mediu (al transporturilor), nu îmi pot explica. De-a lungul concediului mi-am adus aminte că sîntem (încă) în pandemie de coronavirus doar în trei ipostaze similare. Cînd am luat autobuzul de la aeroport spre centrul vechi, cînd am mers la plaja Mondello și în cele două trenuri Regio ale căilor ferate siciliene. Am fost obligați să ne punem măștile, ceea ce mi se părea extrem de ciudat, de parcă nu le-aș fi purtat sute, dacă nu mii de ore în ultimii doi ani. Însă noi ne pregătiserăm cu măști noi, dar obișnuite, în timp ce la difuzorul compartimentului ni se repeta obsesiv că sînt acceptate numai măști FP3. Cine nu se conformează acestei solicitări va fi dat jos la următoarea stație. Grazie. Cum să nu fii neliniștit? Din fericire, jumătate din pasageri aveau măști la fel ca ale noastre, iar controloarea italiană abia reușise să se strecoare în vagon, darămite să mai composteze și biletele, cel puțin la dus. La întoarcere, fiind mai puțini turiști, o alta a trecut prin vagoane și ne-a scanat biletele.

Nici dacă ne-am fi planificat nu am fi reușit să ajungem la Cefalù în prima zi (2 august) a festivităților care marchează sărbătoarea Preasfîntului Mîntuitor (Santissimo Salvatore). Ceremoniile durează pînă pe 6 august. Noi nu știam despre acest eveniment. Cineva nu își făcuse temele chiar dacă avea iluzia că le știe pe toate. Lasă că Leo Da Vinci avea dreptate: L’esperienza è la madre di ogni certezza. Patru ore le-am petrecut la plajă, ascunși sub umbrelă, dar mai mult bălăcindu-ne în apă (cel puțin noi, băieții). Luaserăm pe la ora două o masă frugală, pe care o cumpăraserăm ieșind de pe plajă, nisipul ardea teribil tălpile, mare noroc cu papucii mei chinezești (ca și cum ar mai exista papuci fabricați altundeva, dar numai chinezii pot fabrica ceva atît de simplu la un preț modic, de un euro sau doi, pe care comercianții europeni îl vînd de cinci sau opt ori mai scump). Înainte de a ajunge pe plajă observasem pe străduța care ducea de la gară spre centru un fel de fast-food-magazin, care avea o activitate febrilă. M-am înțeles cu cei doi angajați într-o anglo-italiană de baltă și am privit cu nedisimulată satisfacție o familie de spanioli care încerca la rîndul ei să plaseze o comandă, însă nu prea se înțelegeau cu italienii, neștiind nici engleză și nici italiană. Am comandat trei hot-dogi, iar unul din bucătari s-a oferit să-mi prăjească rapid o bucată de somon pentru Corina. Vreți și salată? m-a întrebat. Evident, i-am răspuns. Însă cei doi mai aveau multe alte sarcini de îndeplinit. Am așteptat cam douăzeci de minute pînă cînd comanda mi-a fost livrată. Apoi am intrat în magazin și am cumpărat niște sucuri, o apă plată rece și o sticlă de bere rece Moretti. Cumpărăturile nu m-au costat mai mult de 30 de euro. M-am grăbit să revin pe plajă. Meglio un asino vivo che un dottore morto. După alte două ore, căldura de minimum 40 de grade ne-a biruit. Venise timpul să vizităm și orașul care se afla atît de aproape de noi. Turlele catedralei erau vizibile de pe plajă. Pe la ora 5,30 ne-am strîns micul bagaj și ne-am îndreptat spre străduța care părea a oferi acces către centrul medieval. Eram obosiți și ne-am prăbușit la o terasă chiar la intrare, pentru o mică pauză de hidratare. Am comandat pentru copii două pizze, am băut încă o bere, a treia, și dintr-o dată au început detunăturile. Semănau izbitor de mult cu petardele puternice folosite de trupele de represiune în ziua de 21 decembrie 1989 în fața Hotelului Intercontinetal, unde din întîmplare mă aflam cu familia. Una, două, trei, patru, cinci, păreau că nu se mai termină. Nu am reușit să le număr cu exactitate, dar au depășit zece. Acum aș putea jura că au fost douăsprezece. Nu le-am băgat în seamă și am fost mulțumiți cînd ele au încetat. După o jumătate de oră ne reveniserăm suficient pentru a ne relua cercetările. Voiam să stăm cît mai mult în Cefalù și să ne întoarcem în Palermo cu trenul de la ora 9. Alunecînd pe străduțe, pe negîndite am ajuns în piața de lîngă catedrală, unde am dat peste o masă de oameni. Se părea că turiștii se amestecaseră cu localnicii. O fanfară cînta de zor, antrenant, săltăreț, a l’italiano. Era clar că eram martorii unui eveniment important. Se părea că și oficialitățile orășelului erau prezente, în ținută de gală. Într-o parte, un domn distins, în costum și cravată, cu o siluetă cum numai nemernicii de bărbați italieni pot avea (adică fără burți enorme, de gravide în luna a șaptea), cu o brasardă tricoloră italiană, zîmbea mulțumit, strîngea mîini. Era primarul – il sindaco. Și nu cred că era Il Sindaco Pescadore (un film adorabil, ca toate filmele italiene). Tind să cred că era Daniele Tumminello, proaspătul primar al comunei, ales în iunie 2022, probabil susținut de Partidul Democrat și de Mișcarea 5 Stele (ambele de stînga). Nu scap de administrație nici aici, mi-am spus, dar totuși să observi un primar italian în plinătatea funcțiunilor sale nu e de colea. Ar fi trebuit să-l inoportunez: nu ar fi vrut să înfrățească Cefalù cu vreun oraș din Prahova? Lîngă primar, un tînăr și scund carabinier își plimba țanțoș uniforma spilcuită și nu părea deloc deranjat de cele 33 de grade Celsius, în scădere față de căldura toridă de la prînz. Era obișnuit, pesemne, cum sîntem noi cu accidentele pe DN1. Clopotele catedralei au început să bată cu putere, momentul era emoționant și unic (pentru noi). Asistam la spectaculoasa ceremonie de începere a sărbătorii Preasfîntului Mîntuitor, care avea să țină pînă pe 6 august, căci atît ortodocșii, cît și catolicii sau greco-catolicii sărbătoresc pe 6 august Schimbarea la față. Care erau șansele să nimerim chiar la începutul ei în Cefalù? Nule. Ceremonia începuse cu scoaterea din catedrală a prapurelui Preasfîntului Mîntuitor Hristos, cînd pot să jur că au început să fie detonate petardele pe care le auziserăm la terasă. După ce oficialitățile s-au retras, probabil la o masă de protocol, am profitat pentru a ne apropia și intra în catedrală. Ea este cel mai cunoscut monument arhitectural al orășelului și e caracteristică Siciliei, fiind o îmbinare de stiluri (arabe și normande), mozaicurile sale bizantine reprezentîndu-l pe Iisus Hristos Pantocrator. Probabil că de aceea am resimțit familiaritatea monumentalei construcții. Istoria așezării este fascinantă, cam ca a oricărui orășel sicilian, straturile istorice așezîndu-se unele peste altele ca într-o felie de tort. 

După ce am vizitat rapid catedrala, am cotit-o la dreapta, doream să urcăm și pînă la Roca di Cefalù. Era cald, aveam totuși la mine o sticlă cu apă ce fusese rece cu o oră înainte. Am ghicit bine drumul, dar am și întrebat un localnic care avea un atelier de cioplitorie și care afișa în fața dughenei sale o piatră plată, cu forma insulei, pe care scrijelise numele principalelor orașe ale Siciliei. Panorama se deschidea generoasă pînă pe la 30-40 de kilometri în largul Mării Tireniene. Am făcut multe poze. În fața noastră trecuse rapid un grup de adolescenți italieni veseli, plini de vigoare, care păreau a vrea să ajungă sus. La fel ca noi. Nu știam însă că accesul era restricționat căci nu bănuiam că el este organizat. Credeam că trebuia să urcăm o cărare pînă pe culme. Un cuplu fericit cobora. O funcționară discuta aprins cu grupul de adolescenți care, dezamăgiți, au trecut pe lîngă noi, spunîndu-mi Chiuso, chiuso, un cuvînt pe care aveam să-l aud de mai multe ori de-a lungul întregii noastre aventuri siciliene. Prevăzătoare, autoritățile locale nu permiteau turiștilor să mai facă ascensiunea după ora 18. Adolescenții încercaseră să o convingă pe angajata Primăriei, dar aceasta fusese de neînduplecat. Dezamăgiți, am coborît în oraș unde am asistat la parada tradițională a cailor și fermierilor din zonă care își împodobiseră festiv frumoșii bividii cu pampoane multicolore și mănunchiuri de pene pe care le-ai fi putut confunda cu palmieri pitici. Și harnașamentul lor era brodat multicolor. Păreau a fi cai care participă la carnavalul de la Rio. Erau călăriți de bărbați, fermieri din zonă. Un convoi spectaculos era format din patru cai. Primul era călărit de un sicilian bătrînel, cam pe la 60 de ani, îmbrăcat în cămașă albă, cu mînecile suflecate, vestă din stofă maro, șapcă proletară și care afișa pe chipul său o mare demnitate și mîndrie. În mînă avea schimbătorul lui de viteze – un băț lung. De calul său erau legați ceilalți trei, doi încărcați cu desagi, așa cum ni le mai amintim din filmele istorice cu haiduci realizate de studiourile comuniste de la Buftea, iar ultimul era încărcat, în mod simbolic, cu doi snopi de paie uscate. Bănuiesc că se duceau înpiazzetta centrală. Se însera și trebuia să găsim mica gară. Direcția era cu totul alta decît cea pe care mi-o imaginasem eu, dar una din aplicații ne-a scos din încurcătură. Am cumpărat biletele de la un automat, însă afișajul tabelei electronice ne-a pus în încurcătură. Părea că erau doar trenuri care mergeau spre Palermo la diferență de numai patru minute. Unul era direcționat pe linia întîi, iar cel de-al doilea pe linia secundă. Din fericire, nu mai erau atît de mulți turiști ca la venire, probabil că unii se cazaseră în orășel sau plecaseră mai devreme. Era cît pe ce să pierdem trenul. Dar tînăra impiegată a căilor ferate siciliene a făcut tot posibilul pentru a ne urca în garnitura care se îndrepta spre Palermo. A întrebat-o pe colega sa dacă mai poate întîrzia plecarea trenului, care deja se umpluse și ne-a obligat să așteptăm pe peronul gării din Cefalù, căci un alt tren venea din direcția opusă și nu dorea să avem parte de vreun accident. Nici noi nu am fi vrut să apărem la știrile PRO TV de la ora 19: Turiști români neatenți călcați de tren în Sicilia. Toată lumea cunoaște apetența televiziunilor senzaționaliste române pentru soarta fraților noștri români din lumea întreagă. Un cutremur din Turcia poate ucide 1.000 de oameni, important este dacă printre ei se află vreun român rătăcit în Gaziantep. Ne-am ocupat locurile bucuroși căci nu mai eram obligați să așteptăm încă o oră. Ultimul Intercity care mergea spre capitala provinciei ajungea la Palermo pe la miezul nopții. Obosiți, pe la ora 11 seara am revenit în modestul apartament din centrul vechi al orașului Palermo. În jurnal am scris doar atît: Chi molto pratica, molto impara! (Cine cercetează multe, multe învață!).

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: wikimedia commons