Deepfake City

Obligați la autoizolare, ferecați în case, am experimentat cu toții lipsa orașului. În această perioadă, unii au vizitat orașele descrise în literatură. Alții au vizionat filme a căror acțiune este plasată în oraș. Unii și l-au imaginat și l-au pictat, iar multora, acesta ni s-a arătat în somn. Se făcea că străbăteam străzi pline de lume și ne pierdeam în mulțimea dintr-un tîrg săptămînal. Recuperam astfel, prin visare, o necesitate a vieții de zi cu zi. Acum, orașul ne este înapoiat, puțin cîte puțin, însă nimeni nu poate spune cu certitudine că ne va fi returnat întocmai. Și nici nu se știe exact ce și în ce măsură va fi schimbat, temporar sau permanent.

Vreme de două luni, realitatea de dincolo de spațiul existenței imediate ne-a parvenit prin intermediul ecranelor. Imagini după imagini, într-o cavalcadă uneori amețitoare de lumină mișcătoare, reductibilă la biți de informație. Știrile au venit la pachet cu contraștirile. Multe fotografii s-au dovedit a fi trucaje, iar unii nu spuseseră de fapt ceea ce am auzit cu urechile noastre că ar fi spus. Fenomenul nu a început odată cu pandemia. Brâncuși ne-a vorbit într-un videoclip fără să existe vreo înregistrare filmată a marelui sculptor. Fenomenul deepfake (falsificarea identității unor persoane prin canale media digitale) a luat amploare, pe valul din ce în ce mai înalt al inteligenței artificiale, fără să producă spaime sau groază. Căci, în fond, indiferent cîtă realitate măsluită putea ajunge la noi, fiecare ne luam porția de ontologie prin relație cu orașul, cu natura și cu ceilalți, pe care îi vedeam în fața noastră și cu care vorbeam. Străbătînd o stradă, poți spune că îi calci asfaltul, și asfaltul este tare. Casele au ferestre și în spatele lor se află oameni. Dacă îi strigi, îți răspund sau te înjură. Te poți încrede în oraș mai ales atunci cînd tomberoanele put, calci în băltoace și mașinile claxonează asurzitor chiar lîngă tine.

Problema apare cu adevărat în momentul cînd, cum spunea cineva, pantofii tăi cred că ai murit și toată realitatea pe care o vezi dincolo de pereții tăi, care te strîng precum un coșciug împodobit la interior cu tablouri și canapele, este „ce vezi de la fereastra ta”. Poți vedea ceva frumos sau urît, dar, orice ar fi, este prea puțin. Iar suma perspectivelor limitate de cadrul ferestrei (aidoma restrîngerii cadrului prin purtarea unor ochelari de cal) nu formează un oraș, ci un simulacru al varietății peisajului urban real și al relației dintre acesta și peisajul natural în care orașul se inserează, comunicînd în modul cel mai profund.

Atomizat la nivel familial și, foarte adesea, la nivel individual, orașul s-a descompus într-un caleidoscop de cioburi a căror contemplare a adus în discuție dificultatea cunoașterii. Cînd lumea de dincolo de pereții tăi este doar imagine, iar aceasta poate fi trucată fără posibilitatea de a identifica falsul, atunci întreaga societate poate fi doar un spectacol, iar problema ambiguității intrinseci acestuia afectează gnoseologia. Extragerea adevărului din lume devine astfel o operațiune extrem de dificilă și periculoasă, căci granițele corespondențelor se șterg, făcînd loc interpretărilor reversibile ce împiedică o alegere unică, un adevăr-corespondență, căci niciodată nu ai acces la al doilea termen. Adevărul devine doar informație, infirmată în momentul următor de o contrainformație. Doar fotoliul și telecomanda sînt reale și, dincolo de pragul ușii, orice încercare de cunoaștere devine inutilă, căci nu poți trece, fizic, acel prag. Consecutiv, devine futil să cauți logica vieții, cîtă vreme nu poți chestiona contrariile livrate ca realitate și prezentate ca adevăruri, de aici și oboseala realității și renunțarea la încercarea de a o deține.

Cînd, în secolul al XIX-lea, fotografia a emis pretenția ontologicului, omenirea a avut acces, în premieră, prin intermediul jurnalismului, la realitatea de departe. În urmă cu doar 30 de ani, fotografia a pierdut această prerogativă, prin apariția trucajelor digitale, iar materialul filmat a preluat această sarcină grea, de a informa cu privire la realitate. Tehnologia inteligenței artificiale și realitatea deepfake au contaminat și filmarea, așa încît, în prezent, fiecare își făurește propriul adevăr exclusiv în concordanță cu credințele înrădăcinate și exemplele de urmat. Dinlăuntrul caselor, realitatea orașului și a lumii poate fi oricare, important este să nu deranjeze foarte mult. Fortificat înlăuntrul propriului său adevăr, individul renunță la comunitate, la valori și adevăruri împărtășite, acceptînd manipularea ca fiind singura formă de comunicare în interiorul unor rețele sociale populate de roboți cu figuri blajine generate algoritmic ale unor oameni care nu există.

Viața de pe ecranele existenței noastre întărește concluzia lui Macbeth, abruptă, ireversibilă și mai actuală ca oricînd: „Life (...) is a tale told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing”. Adevărul trebuie căutat numai împreună cu oameni reali, într-o lume reală, cu bunele și cu relele ei, dincolo de pereții în afara cărora orașele noastre s-ar putea metamorfoza în cu totul altceva, fără măcar ca noi să o știm sau să ne pese.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons