De ce moare o rafinărie?

Nu există un cîmpinean, născut în jurul anului 1970 și chiar spre 1980, care să nu își aducă aminte de o imagine ce ni se părea la fel de banală precum nenumăratele zile însorite cu care orășelul fusese binecuvîntat și care îi atrăsese pe un Grigorescu sau C.I. Istrati și-i făcuse să se stabilească la noi ‒ traficul blocat în dreptul trecerii de cale ferată. Constatarea era spusă pe un ton resemnat: S-a pus bariera. Circulația era blocată și zece minute, pentru că garniturile erau formate din zece, dar și cincisprezece vagoane-cisternă, care se tîrau către Rafinărie, împinse cu multă greutate de o locomotivă electrică. Vagoanele se mișcau încet pentru că, indiferent dacă veneau din gara Poiana Cîmpina și se îndreptau spre Rafinărie sau invers, erau pline fie cu țiței, la dus, fie cu benzină, motorină, parafină și alte produse derivate, la întors. Toți eram obișnuiți încă din copilărie cu mirosul înțepător și greu al petrolului, făcea parte din cea de a doua atmosferă a orășelului. Marea majoritate a bunicilor sau chiar străbunicilor noștri erau legați de petrol, de Rafinărie sau de pădurea de sonde care înconjura tîrgul subcolinar prahovean. Unii își cunoscuseră sfîrșitul în circumstanțe deloc fericite, arși în timpul erupțiilor sondelor sau ca urmare a altor accidente atroce de muncă. Eroi necunoscuți. Era o industrie la început de drum, pentru că și lumea pe care o (de)servea se afla la începutul fulminantei sale dezvoltări. Chiar și bunicul meu, inițial conțopist, adică grefier de Tribunal (ceea ce l-a salvat de la trimiterea pe front, căci a fost oprit la cancelaria regimentului său, avea un scris caligrafic impresionant și patru clase de liceu, ceea ce nu era deloc de lepădat), își legase marea majoritate a activiății profesionale de atelierele care reparau utilajele Rafinăriei (Atelierele Centrale Cîmpina), fiind și portarul echipei sale de fotbal, care se întrecea în micul, dar dîrzul campionat al fabricilor din oraș. De aici a și ieșit la pensie.

Trece trenul!

Copiii erau sfătuiți cu grijă de părinți să fie prudenți cînd trece trenul, să nu se aventureze, să nu riște, chiar dacă el se tîra ca o broască țestoasă, mai ales că unii jucau tenis la o bază sportivă deținută de fabrica Neptun, la doi pași de calea ferată industrială, cu o singură linie. Amintirea barierei a rămas impregnată și în cazul miilor de absovenți ai Școlii de Poliție din Cîmpina, cea care moștenea localurile unei foste unități de Securitate din anii 1950, foarte activă în reprimarea rezistenței anticomuniste din munți, amplasată în Parcul „Dr. C. Istrati“. Comuniștilor nu le-a păsat de dorința ilustrului cercetător, ministru și fost primar al Bucureștiului care lăsase acel imens teren cîmpinenilor, pentru a se bucura de un parc (unde poposiseră, e drept, la intervale diferite, atît Regele Carol al II-lea, cît și Codreanu).   

Istoria Societății Steaua Română este bogată, exotică, dinamică, așa cum era și regatul român. Societatea s-a înființat în anul 1895, cu capital majoritar german. Sediul său social era la București, avînd sucursale la Smirna (actualul Izmir din Turcia, care însă pe atunci era locuit în majoritate de greci) și Constantinopole, și agenții (filiale) la Viena, Budapesta, Sofia, Salonic, Geneva, plus două reprezentanțe generale la Paris și Londra. Marea rafinărie Steaua Română, mîndria orașului și principalul vector al dezvoltării economice a Cîmpinei, a fost finalizată în 1898, putînd prelucra 1,48 milioane de tone de țiței, ocupînd 13 hectare. A costat societatea imensa sumă de 8,5 milioane de lei (un salariu bun era în jurul a o sută de lei), fiind deservită la început de 100 de tehnicieni, muncitori, ingineri. Rafinăria din Baku (din fostul imperiu țarist) îi servise ca model. Cele cinci coșuri din cărămidă aparentă au fost ridicate de zidari italieni. Marea majoritate a producției era destinată exportului. Societatea s-a aflat într-o continuă expansiune pînă în 1914, avînd instalații de stocare în portul Constanța, dar și o altă rafinărie mai mică la Moinești (care prelucra numai 100.000 de tone anual, dar care s-a dovedit foarte importantă după ce administrația și armata română s-au retras în Moldova, în noiembrie 1916). În noiembrie 1916, iadul s-a abătut și asupra instalațiilor și sondelor din Cîmpina, pentru că au fost aruncate în aer sau scose din uz, pentru a nu putea fi folosite de nemți. Care însă, foarte întreprinzători, le-au refăcut și repus în funcțiune repede, folosind și forța de muncă a prizonierilor români și ruși. Din fericire, nu au mai avut timp să le arunce și ei în aer, în noiembrie 1918, cînd au părăsit rapid România. În 1930, Steaua Româna extrăgea 0,79 milioane de tone de țiței (13,83% din totalul extras de România), avînd o cotă a exportului românesc de 17,41% și fiind pe locul al doilea după Astra Română, care în perioada interbelică avea o prezență semnificativă și în Cîmpina (rafinăria o avea la Ploiești). Viziunea conducerii era foarte profesionistă, acoperind întregul lanț comercial, de la extracție, producție, transport pînă la vînzare, căci Societatea deținea trei tancuri petroliere cu care se transportau produsele finite de la Cîmpina (Steaua Română – 3.229 de tone, Principele Barbu Știrbei – 1.647 de tone – fostul domnitor deținuse moșia Cîmpina – și Oltenia – 3.847 de tone). Rafinăria din Cîmpina distila și rafina, în 1931, 1.354.198 de tone de țiței brut, producînd 328.000 de tone de benzină, 198.901 tone de petrol, 211.415 tone de motorină și 452.572 de tone de păcură. La 31 decembrie 1933, Societatea avea un capital de un miliard de lei, împărțit în două milioane de acțiuni la purtător, fiecare acțiune valorînd 500 de lei. În anul 1938, Rafinăria Societății Steaua Română se întindea pe o suprafață amplă, sufletul orașului, de 20 de hectare, avînd 58 de clădiri, 400 de rezervoare și fiind cel mai mare angajator din comuna urbană Cîmpina, cu 780 de muncitori, ingineri, secretare, avocați, funcționari etc. Producția anuală s-a menținut în deceniul al patrulea constant în jurul cifrelor de 60-70.000 de vagoane de țiței prelucrat. În 1940 avea o capacitate de prelucrare de un milion de tone, fiind a patra din țară după rafinăriile Astra Română, Vega și Româno-Americană (actuala rafinărie Lukoil) din zona Ploieștiului. Zilnic erau transportate către Constanța 70 de vagoane cu produse petroliere.

Bombardamentele americane

Nici măcar cel de-al Doilea Război Mondial nu avea să fie cîntecul de lebădă al Rafinăriei, chiar dacă a fost una din țintele favorite ale bombardamentelor celei mai puternice aviații din cel de-al Doilea Război Mondial, cea americană, încă din 1943, cînd a fost atacată cu bombe brizante și incendiare care au atins bateria Stratford, bateria Mekke, uzina electrică, fabrica de parafină, linia ferată, rezervoarele de ulei parafinat, făcînd pagube de trei miliarde de lei. Mătușile mele își aduceau aminte de păcura ce ardea și se scurgea pe stradă, transformînd orașul într-un cuptor încins în care nu puteai respira. De altfel, încă mai există catacombe, de fapt tuneluri de evacuare, urmele sistemului construit pentru a-i scoate repede pe muncitori din Rafinărie la adăpost, pe bulevard. În timpul bombardamentelor mult mai intense și dese din 1944, pînă la 23 august, rafinăria avea să fie scoasă din funcțiune. Pe dealurile dimprejur, generalul german Alfred Gerstenberg a organizat apărarea antiaeriană româno-germană, care chiar dacă nu a reușit să împiedice bombardarea obiectivului strategic, a doborît cîteva fortărețe zburătoare americane B-24. Una dintre ele s-a prăbușit în albia rîului Doftana, acolo unde acum este construit un pod greu încercat, la ieșirea din comuna Bănești, pentru că face față traficului infernal de pe DN 1. Recent am descoperit în arhive chipurile celor care au muncit în perioada interbelică în cadrul acestei Societăți, căci depuneau cereri adresate Prefecturii Prahova pentru a li se elibera pașapoarte, anexînd și fotografii. În perioada interbelică, nu oricine pleca în străinătate, să se caute de sănătate la Karlsbad. Iar diversitatea lor etnică este frapantă. Munceau la Cîmpina pentru că li se ofereau niște salarii competitive la nivel european. Nu am greși dacă am considera-o o multinațională avant la lettre. Unele dintre vilele pe care le-au construit acești petroliști încă mai dăinuie, chiar dacă se face prea puțin pentru punerea lor în valoare.

Ultima parte a istoriei

Bogata istorie a Societății Steaua Română s-a încheiat în 1948, cînd regimul impus de Stalin a naționalizat toate mijloacele de producție. Însă Rafinăria avea să fie reparată și să funcționeze de-a lungul întregii perioade comuniste, chiar și după 1989. Inițial a fost integrată într-unul dintre sovromurile prin intermediul cărora Stalin a jefuit România, chiar dacă Uniunea Sovietică numai de petrol nu se poate spune că ducea lipsă. Cert este că regimul comunist a investit prea puțin în modernizarea instalațiilor de prelucrare, preferînd să se concentreze asupra unor mastodonți  precum rafinăriile de la Brazi, de la Năvodari sau chiar de la Onești. În anul 1994 s-a început procesul de privatizare care s-a încheiat în anul următor. Pentru că nu s-a ales (sau poate că nici unul nu a fost intersat) un mare jucător pe piața mondială, firma care a preluat Rafinăria nu a avut forța financiară să o retehnologizeze. Boală lungă, moarte sigură. În 2008, ea s-a închis, iar în 2013 societatea a intrat în insolvență. Celebră pe plan local rămîne încercarea de a vinde fostul stadion de fotbal, aflat la intrarea în oraș, pentru imensa sumă de două milioane de euro. Nici un moment nu s-a pus problema donării acestei baze comunității. Asta și pentru că rechinii capitaliști de după 1990 nu aveau nimic în comun cu domnii de dinainte de 1940, care se gîndeau și la comunitate și locuitorii ei, lăsînd în urmă clădiri, parcuri, ștranduri.

Anul acesta, o societate bucureșteană a achiziționat creanțele fostei Rafinării și a început vînzarea, bucată cu bucată, a activelor, instalații, clădiri, terenuri etc. În tîrg a apărut zvonul că se va ridica un mall pe terenul eliberat de instalațiile petroliere, ceea ce pare mai degrabă un scenariu SF, avînd în vedere pauperizarea orașului. Mall-urile se află la Ploiești. Pe plan local sînt și visători naivi care cred că, dacă publică pe diverse grupuri de pe Facebook exemple de transformare a unor locații industriale în spații comerciale sau expoziționale (dar unde? tocmai în București), se va întîmpla la fel și în Cîmpina. Din păcate, neexistînd un muzeu local, al orașului Cîmpina sau al istoriei exploatării petroliere din zonă, nici măcar diverse instalații de mai mici dimensiuni nu se vor păstra, ci vor lua calea fierului vechi, căci firma privată nu are memorie, ci doar conturi de alimentat. Dar nu este vina ei pentru că autoritățile locale au fost mereu dezinteresate de această moștenire. Trecutul a părut mereu că le apasă.

Totuși, care este semnificația profundă a acestei dispariții? Este ultima dovadă, dacă am mai avea nevoie de una, că un oraș industrializat, cu tradiție industrială chiar antebelică (nu multe orașe din Vechiul Regat se pot mîndri cu aceasta, inclusiv o duzină de capitale de județ, de la Vaslui la Slatina și de la Alexandria la Slobozia), moare. Iar recensămîntul de anul viitor o va dovedi. Unele orașe mono-industriale, avîndu-și originea în planurile aberante ale lui Nicolae Ceaușescu, au decăzut mult mai grav și mai rapid decît a făcut-o Cîmpina după 1990. Și totuși aveau o scuză ‒ depindeau de un singur combinat sau de vreo mare fabrică ce angaja toată populația aptă de muncă, în timp ce în Cîmpina au funcționat multe uzine, fabrici și Rafinăria. Paradoxal și pentru felul cum s-a privatizat după 1990 este faptul că cea care a rezistat pe piață este tocmai uzina care se ocupa de întreținerea și producerea echipamentelor petroliere, dar cumpărată de un gigant american (fostele Ateliere Centrale Cîmpina ale bunicului meu). Măcar bogata arhivă se pare că va ajunge la Ploiești, la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Prahova, spre conservare și pentru a fi oferită cercetătorilor interesați să studieze peste vreo cincizeci de ani ceea ce a fost una dintre cele mai mari rafinării din Europa.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: Rafinăria Steaua Română din Cîmpina în 1908 (adevarul.ro/ziaruloglinda.ro) - sus; adevarul.ro/delcampe.net - centru; Cîmpina, zona centrală, în secolul XIX (historia.ro) - jos