De ce evităm muzeele?
Faptul că muzeele sînt printre primele instituții care se deschid pe 15 mai a generat o multitudine de reacții în social media, majoritatea ironice sau condescendente: „De ce muzee și nu restaurante/ terase/ mall-uri?” sau „Ce să fac eu într-un muzeu?”. Dan Perjovschi a surprins, ca de obicei, direcția discuției într-un desen. Desen care, iată, este distribuit întîi online, urmînd ca abia ulterior să intre, probabil, și în spațiul fizic al unei galerii sau muzeu de artă.
În România, muzeul e văzut ca o instituție prăfuită, inerțială, inadaptată vremurilor, neprietenoasă și plictisitoare. De aceea, mulți nici nu sînt curioși să-și reactualizeze experiențele de vizitare, mulțumindu-se cu relatările cunoscuților sau, în cel mai bun caz, cu spectacolul mulțimilor de la Noaptea Albă a Muzeelor (moment cînd multe astfel de instituții primesc și pînă într-o treime din numărul total de vizite dintr-un an).
Pe de altă parte, conform datelor EGMUS, raportat la numărul total de vizite din 2018, România nu stă chiar foarte rău față de colegele din Europa: cu peste 17 milioane de vizite în 2018, e la egalitate cu o țară cu o populație mai mică, precum Portugalia, sub Austria (19 milioane), sub jumătate din Polonia (37 milioane) și mult sub liderii Germania (111 milioane), Spania și Franța (64 milioane fiecare), Italia (50 milioane) sau Anglia, unde doar în Londra sînt 4 din primele 10 cele mai vizitate muzee din lume, fiecare cu peste 5 milioane de vizitatori anual. Comparativ, Bulgaria are cam cît Lituania (peste 5 milioane) sau Slovacia (6 milioane), dar Cehia și Danemarca au în jur de 15 milioane.
Educație sau distracție?
Studierea publicului muzeelor are o istorie de peste 100 de ani. În 1884, studiul botanistului Henry H. Higgins despre vizitatorii Muzeului din Liverpool este considerat prima segmentare a vizitatorilor, pe care acesta îi împarte în studenți (1-2%), observatori (78%) și pierde-vară (20%). Tot el remarcă o categorie mai mică, dar importantă, a emigranților germani și scandinavi care, abia ajunși în gara din Liverpool, păreau să caute muzee și galerii de artă în ciuda faptului că nu înțelegeau întotdeauna explicațiile de pe etichete.
Studiile mai recente concluzionează că motivele pentru o vizită la muzeu pot fi grupate în cinci categorii socio-culturale: educație (conținutul cultural, informațional al muzeului), distracție (entertainment, motivația vine din dorința de a se simți bine, într-un cadru relaxat), eveniment de familie/ social (vizita e un motiv de a petrece timp împreună), ciclu de viață (așa cum părinții au fost la muzeu cînd erau copii, ei vor să își ducă la rîndul lor copiii să viziteze) și loc reprezentativ/ atracție (landmark, destinație emblematică pentru un anumit cadru geografic).
Multă vreme s-a crezut că motivația educațională o exclude pe cea orientată spre distracție (entertainment), însă cercetătorii au arătat că vizitatorii își doresc o experiență distractivă de învățare, ceea ce arăta mai degrabă complementaritatea acestor factori pentru succesul unei vizite.
Totuși, de ce vizitează lumea muzee?
Motivația vizitatorilor nu se rezumă la satisfacerea unor nevoi educaționale și de distracție. Indiferent de atitudinea oamenilor față de muzee, preocuparea pentru învățare și folosirea constructivă a timpului liber e o preocupare pentru mai mult de jumătate din publicul general. Astfel, interesul poate varia de la vag la foarte specific (transpusă în atitudini de genul: „mă duc să văd ce are muzeul de oferit, nu prea știu la ce să mă aștept” pînă la „mă duc să văd expoziția despre care am citit și apoi plec”).
Cele mai multe eforturi de înțelegere a muzeelor și vizitatorilor s-au concentrat pe calitățile permanente ale muzeului (conținut, mod de expunere) și ale vizitatorului (vîrstă, frecvență de vizitare, statut social, adresă etc.) Deși muzeele pot crea profiluri ale vizitatorilor în funcție de identitățile acestora, important e ca studiile să nu se reducă la datele demografice bazate pe vîrstă, sex, educație, ocupație, stil de viață, atitudini și valori personale. Datele respective nu ar arăta motivațiile, nevoile și interesele vizitatorilor, iar simpla procesare a lor nu ar releva cadrul mai larg și perspectivele vizitatorilor.
Potrivit lui John Falk, majoritatea celor care vizitează orice muzeu poate fi încadrată cu succes într-una sau o combinație a acestor cinci categorii:
- exploratori - cei care vizitează muzeul din curiozitate și din dorința de a-și lărgi orizonturile intelectuale.
- facilitatori - motivați social și mai curînd interesați de satisfacerea nevoilor altor membri ai grupului (ex. ale copiilor lor).
- profesioniștii/ amatorii - cei care simt o legătură puternică între profesie/ hobby-ul lor și oferta muzeală.
- experimentaliștii - cei care percep muzeul drept o destinație importantă, pe care vor să o bifeze.
- vizitatori cu o experiență contemplativă și/ sau spirituală, care văd muzeul ca pe un refugiu.
Cuvîntul cheie: experiența
Experiența de vizitare se extinde în afara limitelor spațiale și temporale ale muzeului. Ea nu este ceva tangibil și invariabil, ci mai degrabă o relație efemeră, construită, care apare în mod unic de fiecare dată cînd cineva vizitează un muzeu.
Fiecare vizitator vine pentru a-și împlini nevoie personale, legate de identitatea sa. Identitatea este atît internă, cît și externă – cum ne percepem și cum sîntem percepuți. Mai mult, nu avem doar una, ci multiple identități; fiecare dintre ele e situată în realitățile lumii fizice și socio-culturale. Putem fi, pe rînd, exploratori (cînd descoperim un muzeu nou), facilitatori (cînd mergem cu familia să le oferim o experiență care și nouă ne-a plăcut sau pe care o considerăm utilă) sau să avem nevoie de o experiență spirituală, contemplativă. Identitatea poate fi devoalată prin descrierea motivațiilor, nevoilor și acțiunilor.
Motivația de vizitare legată de identitate creează o traiectorie de bază pentru vizită. Astfel, de ce cineva vine la muzeu determină ce anume el/ea găsește ca important, interesant. De ce o persoană vine la muzeu conturează nu doar vizita, ci și amintirile pe termen lung și înțelesurile create în legătură cu experiența.
Falk crede că indivizi cu motivații similare au experiențe de vizitare similare calitativ și aceleași modele de formare a înțelesului pe termen lung, ceea ce ar contribui în principal la îmbunătățirea și dezvoltarea anumitor funcții muzeale, precum designul educațional și expozițional, marketing-ul și studiul vizitatorilor. Cunoscînd motivațiile cu care un individ intră în muzeu, se poate configura mai bine experiența de vizitare și oferi fiecărui vizitator ce-și dorește cu adevărat. Totodată, expozițiile, programele propuse de muzeu (incluzînd vizitele de grup, școlare sau nu), pot fi concepute mai bine pentru a satisface diversitatea nevoilor și intereselor vizitatorilor.
Motivațiile legate de identitate ne fac să înțelegem de ce oamenii vin astăzi la muzee. Ne spun și de ce oamenii nu vin astăzi să le viziteze. Pînă cînd directorii de muzee din România nu vor studia identitățile vizitatorilor lor și nu vor schimba modul de programare culturală pentru a reflecta motivațiile acestora, experiențele de vizitare vor fi reușite doar întîmplător, iar perspectivele unor vizite ulterioare sau recomandări pozitive către prieteni vor fi reduse.
Totodată, muzeele finanțate din fondurile autorităților locale au o responsabilitate și față de publicul din localitatea respectivă, pentru care ar trebui să desfășoare programe și inițiative care să le transforme din instituții vetuste în spații sociale, de întîlnire și formare de relații în comunitate pe termen lung. Iar acest lucru înseamnă, în primul rînd, conștientizarea că vizitatorul și experiența sa de vizitare sînt elementele primordiale ale rolului muzeului, iar patrimoniul este unul din instrumentele cu care vizitatorul poate fi atras.
Ce e de făcut?
Rolul muzeului de promovare a patrimoniului nu are sens fără interesul real al vizitatorului. Competiția nu e doar între muzee, de aceea - pe lîngă aducerea unor exponate/ expoziții atractive - preocuparea majoră ar trebui să fie cea de a oferi serviciile care să fidelizeze publicul actual și să atragă și alte audiențe (detaliez în paragraful următor). Într-o epocă în care informațiile, inclusiv tururi virtuale ale muzeelor (dar și alternativele de petrecere a timpului) sînt la un click distanță, interacțiunea este esențială. Majoritatea muzeelor din România propune experiențe de vizitare pasive, unidirecționale, în care ești nevoit să navighezi în liniște printre etichete anoste și custozi plictisiți. Soluția: îmbinarea principatelor motive de vizitare sub formă de edutainment (educație + distracție). În traducere: folosirea noilor tehnologii (ghiduri virtuale, aplicații amuzante, realitate augmentată); limbaj accesibil (storytelling); participarea vizitatorului la conversație și negocierea înțelesului, nu impunerea lui.
Strategiile muzeelor din țări cu un management cultural avansat sînt concentrate asupra formării de noi publicuri: de la aducerea copiilor de la vîrste cît mai fragede (pe principiul „am fost acolo de cînd eram mic, m-am obișnuit să fac diverse lucruri în acel spațiu”) pînă la găzduirea de concerte cu DJ/VJ, de la evenimente sociale importante pentru categorii de populație care nu se află printre vizitatorii frecvenți la dezvoltarea de aplicații care pun accent pe gamification (de la răsplătirea cunoștințelor despre exponate pînă la vînătoare de comori), tururi tematice inedite („turul pentru îndrăgostiți”, „turul pentru o zi ploioasă”, „turul pentru iubitorii de animale” etc.)
Cum ar fi ca muzeele de artă să propună pe 15 mai și tururi ale colecțiilor doar printre lucrări care arată oameni stînd la terasă sau la masă în localuri? Eu mi-aș convinge încă doi prieteni să încercăm experiența asta la muzeul din localitate, chiar dacă îi știu pe dinafară colecția.
George Pleșu este director al Borderline Art Space din Iași.
Ilustrație: Dan Perjovschi, Jurnal de virus