Cursa

Calea Griviței, București. Mașinile stau turate la semafor, grăbindu-se să lase copiii la școală. Fuioare albe se înalță din țevile de eșapament, ascunzînd fațadele scorojite ale clădirilor vechi, cuprinse de paragină. Una dintre ele, singura renovată recent și vopsită roz, are, chiar deasupra intrării, un basorelief alb: o nimfă luxuriantă promite plăceri de nespus vizitatorilor. Deasupra ei, balconul și decorația Art Déco evocă timpuri mai bune, mai îngăduitoare. În faţa clădirii, un cerşetor în scaun cu rotile şi-a terminat slalomul printre maşini şi numără banii, puţini, obţinuţi de la şoferi. Nu are mai mult de 40 de ani, dar figura lui tristă este marcată de privaţiuni şi boli. Poartă o geacă de piele, la fel de ponosită ca faţadele clădirilor din zonă. Uşa casei alăturate se deschide şi apare un copil, ţinînd de ghidon o trotinetă. Se salută, cei doi se cunosc, probabil că sînt colocatari. Vorbesc, în timp ce maşinile mai prind un semafor, al doilea, pentru că este blocaj pe Buzeşti. Unii şoferi claxonează deja, însă cei doi, învăluiţi de gazele de eşapament, par cumva protejaţi, ori sînt perfect imuni la zăpăceala din jur şi, pur şi simplu, fructifică răgazul apărut.

Mai apar doi băieți și o fată și studiază, cu toții, trotineta. Posesorul este mîndru și o laudă, deși este veche și, evident, nemilos utilizată. Le arată roțile și le explică celorlalți chestiuni de mecanica deplasării, le prezintă funcționarea frînei. Bărbatul are însă mai multă experiență și le dezvăluie sistemele de frînare mai complexe ale scaunului cu rotile. De asemenea, roțile mai mari prind mai multă viteză de deplasare, la viteză de rotație egală. Discuția se încinge, nici băiatul nu renunță: este adevărat, roțile lui sînt mici, dar se rotesc foarte repede, deci trotineta este mai rapidă ca scaunul. Imposibil, afirmă adultul, cu gesturi de mînă largi, în timp ce mașinile prind al treilea semafor, iar corul claxoanelor abordează cu patos, într-un crescendo impunător și variat, un timbru melodic dificil de suportat. Mașina poliției care ajunge la fața locului, cu sirena pornită, pare o soprană wagneriană.

Însă strada, cu disperarea ei, pare o lume foarte îndepărtată de trotuarul unde cei cinci stabilesc regulile cursei care va avea loc. Se pleacă, la semnul de start, de la intersecția cu Buzești-Berzei, unde s-a poziționat, deja, unul dintre organizatori. Finalul este la Cinema Marconi, sub reliefurile stranii și decăzute ale unuia dintre cele mai elegante foste cinematografe ale Capitalei, spre care aleargă al doilea. Distanța de 100 de metri nu este mare, avînd în vedere natura cursei, însă nici mică. Fata se poziționează la mijloc, pentru a da startul. În plan secund, un polițist descinde din mașină și ocupă mijlocul intersecției, pentru a drena mașinile. Ascultă cu atenție în stație și se coordonează cu colegii. Prima oră de școală are loc în mașină, spre bucuria copiilor, ațipiți pe banchete, în ciuda gălăgiei claxoanelor și a amabilităților schimbate de unii șoferi.

Soarele s-a ridicat, iar concurenții aflați la start lasă umbre lungi, în fața lor. Expresia de concentrare cu care privesc mîna fetei este vizibilă de la mare distanță. Corpurile sînt tensionate ca două arcuri. Mîna cade și cei doi pornesc rapid. Băiatul țîșnește ca din pușcă, însă fiecare capac de canal de pe trotuar îl zdruncină și îl încetinește semnificativ. După un start mai lent, bărbatul dovedește o tehnică desăvîrșită, împingînd roțile la intervale precise și imprimînd scaunului cu rotile o mișcare liniară și uniform accelerată. Pentru șoferii care au uitat că obiectivul lor era să-și descarce copiii în fața școlilor și apoi să ajungă la birourile unde îi așteaptă provocări ambițioase și termene-limită, scadențe și predări, dar care acum privesc cursa cu mult interes, pare evident că adultul îl va ajunge din urmă și chiar depăși pe copilul care, iată, și-a cam pierdut suflul, neștiind să-și dozeze corect efortul. Și, într-adevăr, prin pîcla din ce în ce mai deasă, străbătută de razele soarelui de dimineață, scaunul se apropie rapid, metru după metru. Trotuarul este însă îngust, iar trotineta are o traiectorie destul de sinuoasă pe ultimul sfert. Ca să o depășească, bărbatul trebuie să intre în paralel cu atenție, pentru a evita o coliziune. Mai sînt zece metri și băiatul vede cu coada ochiului rotilele mici de la scaun. Accelerează, dar nu mai poate. E clar că va pierde, însă atunci se petrece un fapt neașteptat: bărbatul nu mai împinge roțile și lasă trotineta să cîștige.

Sub carele alegorice și caii dezlănțuiți din basoreliefurile elegantului cinematograf Marconi, acum o ruină, ca tot cartierul, cei cinci s-au reunit, din nou. Competitorii încă răsuflă greu, dar au, amîndoi, o fericire pură întipărită pe chipuri: „A fost o cursă pe cinste! Bravo, mă! Ești bun!“, „Și tu ai fost foarte rapid, cît pe ce să mă depășești“. În luminile reflectoarelor mașinilor și zecile de ochi ale unui public întîmplător, cei doi nu mai sînt un cerșetor și un copil sărac, ci doi atleți care și-au pus toată energia și priceperea pentru a cîștiga o cursă, iar unul dintre ei, mai experimentat, a renunțat la victoria pe care și-o dorea foarte mult, pentru a-l încuraja pe cel mai tînăr și cu un viitor înainte. Pe cînd maşinile o iau, în sfîrşit, din loc spre zări mai bogate ale oraşului, la lumina blîndă și adevărată a dimineții, șoferii care au privit cursa trăiesc o revelație colectivă: multe dintre provocările ambițioase, termenele-limită, scadențele și predările zilei sînt, de fapt, nimicuri.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: Cinema Marconi (wikimedia commons)