Cîte bordeie, atîtea Japonii
Cînd m-am apucat să scriu textul ăsta mi-am dat seama că despre Japonia s-a tot scris. De la Pleșu la Tocilescu. Și atunci, ce aș avea eu nou de spus? Și-am stat în fața calculatorului și n-am știut cu ce să încep. N-am avut norocul să ajung aici ca studentă, să învăț limba într-o universitate, nici n-am fost îndrăgostită de manga ca să mă atragă Tokyo-ul cu Akihabara, paradisul otaku. Apropierea mea de țara asta s-a întîmplat fără să o cer, aproape fără să-mi dau seama. Japonia a venit la mine.
Maria a fost întotdeauna copilul model, silitor și ascultător. Îmi amintesc de atîtea ori cum era pusă pe piedestal și dată ca exemplu de mama, tata, bunici și rude. Eu eram oaia neagră a familiei, la propriu. Ea blondă, eu brunetă, cu ochii negri și pielea măslinie. A început să învețe engleza din grădiniță și a continuat mai departe, prin liceu, cu japoneza. Ajunsă în Hiroshima, s-a îndrăgostit de Koji pe care l-a adus acasă. Dintr-o dată a trebuit să o împart pe soră-mea cu altcineva. Nu mi-a plăcut treaba asta, dar nu prea am avut de ales. Koji nu vorbea engleza și nici eu la vîrsta aia, ne înțelegeam prin semne. Mi-a adus însă niște cadouri super-mișto, niște jucării japoneze: daruma otoshi (joc tradițional japonez format din cinci cercuri din lemn), kendama, koma (titirez) și multe dulciuri cum nu mai văzusem niciodată. Înainte de revoluție nu știam mai mult despre guma de mestecat din colțul străzii, și aia cu noroc, dacă după ce o băgai în gură se făcea gumă sau se fărîmița și înghițeai un praf dulce.
După cîțiva ani, am ajuns eu la ei acasă. A fost prima mea călătorie în afara țării și din momentul în care am lăsat-o pe mama în spatele ghișeelor de control al pașapoartelor, mi s-a părut că sînt într-o altă lume. Au fost foarte multe „prima“, „primul“ în acea vară. Prima oară călătorind singură, și hei, pînă unde? Japonia? Prima oară în avion, prima oară în Tokyo, primul meu sushi, prima oară în Disneyland, primul bento, dar hai să nu mă grăbesc și să le iau pe rînd.
Prima întîlnire cu un alt japonez a fost în avion, în drum spre Osaka. Stătea la margine, eu la fereastră, locul din mijloc liber. N-a vorbit, nu s-a mișcat tot drumul. A citit o carte cap-coadă fără să se atingă de altceva. Deși zbor lung, n-a încercat să folosească locul dintre noi și, de jenă, nici eu. Mi-am pus muzică, filme, m-am jucat, mi-am pierdut răbdarea, am dormit, iar am ascultat muzică, m-am plimbat prin avion, ce naiba să faci în 11 ore de zbor?
Pe aeroportul Kansai, Maria m-a așteptat împreună cu Koji. Mulți vor spune că le-a mirosit a sărat, a shoyu (sos de soia), așa cum le miroase a kimchi cînd ajung în Coreea de Sud. Mie nu mi-a mirosit a nimic culinar. Era mai degrabă un miros de nou, deși nu era proaspăt construit. Vedeam pentru prima oară un aeroport atît de alb, luminos și curat. La fel a fost și autostrada pe care Koji a condus pînă la ei acasă. Nici o groapă, nici un gunoi, liniile de pe asfalt erau albe clar definite. În drum, ne-am oprit de cîteva ori, ba de sete, ba de foame. Konbini-urile au devenit pe loc magazinele mele preferate. La fel ca triunghiurile de orez și tot soiul de jeleuri moi sau tari, gume de mestecat, senbei (biscuiți de orez) și, cireașa de pe tort, Fanta cu gust de struguri. Îmi amintesc și acum cu cîtă poftă dădeam pe gît cîte-o sticlă.
Acasă la ei era, de fapt, acasă la socri. O casă tradițională, veche de peste 100 de ani. Acoperișul curbat și alungit. Interiorul cu uși glisante cu panouri translucide din hîrtie de orez. Camerele cu pardoseală tatami, cu foarte puțină mobilă. Grădina japoneză din partea laterală a casei, cu bonsai și un mic iaz. Baia, cu un sistem de încălzire a apei la fel de vechi, un fel de boiler pe lemne. Bucătăria, oh, bucătăria atît de intimă, cu bucăți din personalitatea stăpînei casei peste tot. De la pungile de plastic îngrămădite în colțuri, cutiile de carton, cratițe pe aragaz aburind și clocotind, mirosul dulce sărat de sos de soia și mirin, legume proaspăt culese din grădina din spatele casei, aruncate lîngă chiuvetă, încă pline de pămînt, cutii frigorifice cu pești mici și mari, și ăia proaspăt pescuiți de tata-socru, cel mai bun pui prăjit – karaage –, pahare cu sake, cutii de bere, la membrii familiei veseli, zgomotoși, fericiți, care m-au cucerit din prima. Toată dezordinea, hărmălaia de acolo, bucuria cu care oamenii aceia, despre care nu știam mai nimic, m-au primit în familie sînt amintiri adînc întipărite în minte și cele mai puternice senzații cînd îmi amintesc despre primul contact cu Japonia. Totul a fost atît de diferit, n-am avut timp să diger prea mult și am luat totul cu guri mari, pe nemestecate.
Mi-am petrecut multe dimineți în locul ăsta, cînd toți plecau de acasă și se lăsa liniștea peste casă. Se mai auzea zumzetul cicadelor și ventilatorul de lîngă mine. Îmi scoteam caietele cumpărate de Maria și încercam să imit semnele acelea ciudate din alfabetul hiragana. După-amieze umblînd pe cărările de lîngă pădurea de bambuși, privind lanurile de orez și broaștele orăcăind. Crescută în București, cu aproape nici un contact la țară, mă trezisem dintr-o dată într-o lume ghibliană. Seri cînd bucătăria era din nou în mrejele soacrei, ca un titirez, printre scaune, oale, boluri și farfurii.
Vara aia am fost dusă și plimbată peste tot. Am văzut Tokyo-ul care atunci mi s-a părut enorm și imposibil de descifrat. Am fost în lumea de poveste Disneyland. Osaka cu Universal Studios. Oceanul. Of, ce frumos era oceanul. Cu valurile lui albastre și apa limpede. Am fost pe crestele munților și am mîncat carne friptă pe grătar. În mall-uri, restaurante de sushi, parcuri de distracții, excursii cu cortul, plimbări cu mașina. Maria și Koji au avut grijă să îmi arate și să îmi dea totul. Și atunci, cum să nu îți placă Japonia?
După ani de zile, un pic mai coaptă și la minte și la trup, m-am întors în același loc. Acum îmi era familiar mirosul din bucătărie, rupeam două-trei cuvinte în japoneză, eram deja de-a casei. Revedeam totul cu nostalgie, dar și cu alți ochi. Așa l-am văzut și pe prietenul de familie, care obișnuia să vină serile la un pahar de bere. El a fost cel care mi-a arătat o altă Japonie, la fel de fermecătoare ca prima. Cu geacă de piele și plimbări în spatele motocicletei Harley-Davidson. Cu seri romantice la film și love-hoteluri. Cu trupa lui rock, unde mă lua la repetiții în fiecare week-end, într-o casă veche și părăsită, în munți, unde era atît de frig că mă lipeam de soba cu gaz cît ei repetau, de unde am învățat cam tot rock-ul pe care îl știu azi. Luni mai tîrziu mi-a devenit soț, iar eu, crezînd că știu totul, am revenit în Japonia cu inocența unui copil. Era un început de septembrie, umed și sufocant. După ce m-a luat de la aeroport, am mers să îi vizităm părinții. N-am să uit niciodată prima vizită la el acasă. Primul cuvînt pe care tatăl lui l-a spus cînd am intrat pe ușă a fost: Osoi! Nu știam multă japoneză, dar am înțeles. Era iritat că întîrziasem, nu eram acolo la timp, la ora stabilită. Urmat de un rest de sunete: îi ieșeau din gură ca niște baloane care se spărgeau imediat. N-a mai fost chip să înțeleg, dar nu era greu să te prinzi că nu era deloc fericit. Așezat în capul mesei, a început să arate cu degetul și să mormăie ordine către nevastă-sa, care îi aducea totul sub nas. Nimeni nu rîdea, nimeni nu vorbea, totul era atît de auster că înghețasem așezată pe tatami în plină vară. Bucățile de sashimi le-am înghițit cu noduri. Prima conversație pe care am avut-o a fost cam așa: Fumezi? Nu, nu fumez! Hm, bine! Rupeam un pachet pe zi pe atunci, dar cine să aibă curajul să îi spună? Celelalte discuții, la fel de interesante, pe care le-am avut de-a lungul anilor le pot număra pe degete.
Cu timpul, omul de lîngă mine a devenit workaholic, serile lucrînd, week-end-urile prea obosit ca să mai ieșim pe undeva. Curînd, pe motocicletă a început să se adune praful, CD-urile rock au fost închise în sertare, viața de adult căsătorit n-a mai fost la fel de fermecătoare. Familia în care intrasem era una tradiționalistă, unde totul se întîmpla așa cum hotăra stăpînul, șeful, capul familiei. Munca era totul, zecile de obiceiuri și tradiții pe care familia le ținea erau obligatorii și nu era scuzată sub nici o formă absența. Puținele zile libere pe care le aveam de sărbători erau dedicate lor, în totalitate, fără să se gîndească nimeni, măcar pentru o clipă, că poate străina din viața lor ar vrea să facă altceva. Eram primită în familie, tolerată, nu acceptată, și pentru asta trebuia să fiu recunoscătoare, fără să fac nazuri. Să fiu mîndră că le port numele, așa cum bunica lui mi-a spus într-o zi: ești o Yamamoto. Au fost ani în care Japonia n-a mai avut nimic magic. Au fost zile negre cînd mă întrebam ce caut aici, cum am ajuns și de ce. Ani în care l-am urît pe bărbatul de care mă îndrăgostisem, deopotrivă cu toată familia. Cînd totul mi se părea doar o iluzie, visul unei copile într-o zi de vară, adormită lîngă o pădure de bambuși. Și nimic nu mai avea rost. Într-o zi de martie, cam pe cînd cireșii se pregăteau să înflorească, mi-am strîns cîteva lucruri și am plecat. În 2014, m-am mutat la 932 de kilometri distanță, în Yokohama. De atunci am descoperit tot felul de Japonii, unele mai surprinzătoare ca altele. Japonia a devenit parte din mine, locul unde m-am format ca adult. Japonia a devenit acasă.
La 22 de ani de la primul contact cu Japonia, încă mai învăț cuvinte noi, cum să citesc kanji, să merg cu trenul prin Tokyo fără aplicație, să folosesc corect toate formele de politețe, să le ghicesc gîndul japonezilor din spatele formelor de politețe. De la prima vizită pînă azi, îmi plac la fel de mult, în ordine alfabetică: artificiile, bento, berea japoneză, cartoful dulce, castanele coapte, căprioarele, ceaiul verde, curățenia, Fanta cu gust de struguri, festivalurile, frunzele de arțar, Fuji-san, gheișele, grădinile japoneze, „Irasshaimase!“, izakaya (cîrciumă japoneză), karaage, karaoke, kimono, King Knu, konbini, Kyoto, Minato Mirai, Misora Hibari, oceanul, okonomiyaki, primăvara, politețea, ramen, sakura, sashimi, sushi, takoyaki, tatami, tayaki, templele, toaletele, toamna, tonkatsu, Tokyo, trenurile, triunghiurile de orez, tonomatele cu băuturi, yukata (kimonoul de vară), Zushi.
Sabina Yamamoto este co-autoarea cărții Scrisori din Cipangu, 2016.
Foto: wikimedia commons