Camera din spate

Așteptam, împreună cu colegii mei de la birou, să vină contesa. O doamnă bine îmbrăcată ne condusese într-un hol elegant, unde ne poftise politicos să ne așezăm pe niște fotolii și canapele elegante. Noi nu eram prea dichisiți, aveam hainele obișnuite de birou. Ar fi fost ciudat să ne îmbrăcăm altfel, dat fiind că aveam de cărat bidoanele mari cu iaurt îmbogățit cu minerale pentru împrospătarea tenului. De altfel, unul dintre colegi, pus pe șotii, luă un pahar din plastic de la automatul de apă de pe hol și își turnă un pic de iaurt din bidon, făcîndu-și intenționat o mustăcioară albă. Am pufnit în rîs și, rîzînd, îmi mustram colegul, ca un șef responsabil și care vrea să facă o impresie bună beneficiarilor, dar mustrările nu aveau, evident, nici un efect, pentru că rîdeam cu toții. Oricum, situația era inedită pentru că, de regulă, la întîlnirile cu clienții ne luam laptop-urile sau planurile și machetele, nu bidoane de 20 de litri, pline cu iaurt. Cred că doar eu eram pătruns de solemnitatea întîlnirii cu o contesă în carne și oase căci, după ce au încetat să rîdă, colegii au început jocul școlăresc „care pufnește primul”, scălămbăindu-se unul la altul sau împungîndu-se cu un deget. O ușă înaltă se deschise și întrerupse pe loc jocul. Într-adevăr, atunci cînd a apărut, contesa avea o notă de distincție aparte. Era îmbrăcată foarte simplu, cu o fustă neagră pînă la pămînt și o bluză albă din mătase. Avea fața rotundă și părul negru, trăsăturile fine. Părea să aibă circa 40 de ani, primele riduri apăruseră și purta în ochi tristețea care le apare multora în preajma acestei vîrste. Ne-a întrebat dacă avem totul pregătit și, fără multe vorbe, doamna de companie a deschis o ușă dublă și am intrat cu toții, după contesă, într-o sală amplă și cu o arhitectură complexă.

Colegii au început pregătirile pentru împachetare. Au desfășurat pielea de căprioară, au turnat iaurtul, iar eu, văzînd ce bine se descurcă, am început să studiez interiorul. Îmi atrăsese atenția o farfurie ceramică de perete care semăna bine cu una similară și foarte veche, pe care o aveam acasă, însă aceasta, în locul lăutarilor, avea Fecioara cu Pruncul, o reproducere în relief a celebrului tablou al lui Rafael. Apoi privirea mi-a coborît pe niște piese de mobilier impresionante, înalte, cu uși intarsiate și cristaluri ale căror muchii reflectau lumina. Se potriveau foarte bine cu camera vastă, cu galerie și bibliotecă accesibilă printr-o scară. Cînd am revenit, colegii terminaseră împachetarea. Contesa era învelită din cap pînă în picioare în pielea de căprioară, nu i se vedeau nici călcîiele și nici creștetul capului. Semăna, destul de frapant, cu o mumie egipteană de la Luvru, ceea ce m-a făcut să fiu mîndru de colegii mei și de treaba bună, meticuloasă, pe care o făcuseră. Nici o picătură de iaurt nu se scurgea din înveliș și nici nu știu de ce nu m-am întrebat cum respira contesa. Dar părea că se simte bine și confortabil. Din cînd în cînd, se mișca ușor și m-am așezat lîngă ea, pe un covor oriental roșu, să o supraveghez pe durata procedurii. Colegii au luat bidoanele goale și au plecat spre birou, să se ocupe de proiectele în curs, ale căror termene nu puteau fi decalate pentru că noi mai făceam și împachetări pentru întinerire. Contesa părea în regulă, așa că am pornit să explorez un pic palatul.

Am deschis o ușă și m-am pomenit într-o cameră labirintică ce avea doar pereți și arce, dar nu avea planșeu. Se vedea cerul liber și, de dincolo de peretele din spate, înalt de circa patru metri, se auzea forfota bulevardului, cu mașini și trecători, claxoane și huruituri. M-am apropiat de el și, nu știu de ce, am încercat să-l escaladez, să văd exact ce este dincolo, însă mi-a fost imposibil. Nu era nici o scară, nici o mobilă, nici un material sau schelă uitată de muncitori, ceea ce era de bună seamă ciudat, căci, într-o cameră neterminată, mereu găsești felurite obiecte pe care te poți cățăra. Și mai ciudată era senzația inefabilă că acea cameră putea fi și neterminată, cu tavanul neconstruit, dar și ruinată, cu plafonul prăbușit și transportat, grijuliu, piatră cu piatră, de acolo. Pe cînd cugetam eu la arhitectura stranie a camerei, pe ușă a apărut, îngrijorată, contesa. Părea mai în vîrstă cu zece ani și mi-am zis că tratamentul nostru minune avusese, evident, efectul opus. Cînd m-a văzut, s-a luminat la chip și a alergat către mine, m-a îmbrățișat afectuos și m-a sărutat fericită. A fost cel mai cald, cel mai iubitor și cel mai lung sărut de care am avut parte vreodată.

„Unde ai fost pînă acum?”, m-a întrebat ea în cele din urmă, ținîndu-mă strîns în îmbrățișare, dar depărtîndu-și capul ca să mă poată privi. „Pe-aici, am cercetat camera, dar nu am stat decît zece minute.” „Te înșeli”, îmi răspunse ea. „Lipsești de 20 de ani! Te-am căutat peste tot!” Atunci m-am speriat și tot ce am reușit să întreb, gîtuit de emoție, a fost: „Și Gregorio, ce face?”. Nu m-am putut gîndi decît la mezinul familiei care încă nu era independent, dar nu știu de ce am presupus că ea ar avea vreo informație despre asta. „Este inginer,” mi-a răspuns, iar eu m-am trezit în momentul următor și m-am întrebat dacă nu cumva, încercînd să oprim timpul, nu ne rătăcim în camere pierdute care ne fură cu anii de lîngă cei pe care îi iubim, fără să ne dăm seama de asta.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: flickr.com