Ashura, zile de doliu – o călătorie în Iran

Ora 4,15 dimineața e departe de a fi potrivită pentru trezire. Și totuși, atît de emoționat eram de apropierea evenimentului care urma să se petreacă în acea dimineață, încît m‑am trezit chiar înainte ca alarma de pe cele două telefoane mobile să sune. O pereche de baterii ale aparatului foto Nikon D850 se încărcase în timpul nopții – două dintre cele șase sau șapte pe care le port mereu cu mine –, iar lîngă ușă, geanta foto Kata cu cele peste opt kilograme de echipament aștepta să fie smulsă și purtată pe umăr. Nici nu am avut nevoie să aprind lumina. Strălucirea gălbuie a lămpii de stradă și clipocitul încărcătoarelor de baterii au fost suficiente pentru a mă ajuta să găsesc calea către ușă. Prăvălit într-un fotoliu masiv din hol, recepționerul dormea în timp ce părăseam hotelul tiptil, cu grijă să nu‑l deranjez.

„Salaam (cu acea pronunție persană care îl transformă într-un «Saloom» ușor nazal), pe mine mă așteptați?“, l-am întrebat pe domnul în vîrstă care aștepta în fața hotelului, într-o mașină cu geamurile lăsate, crezînd că era trimis de contactele mele fotografice din Khorramabad. „Bună dimineața. Nu, mă bucur doar de dimineața aceasta de Ashura“, a venit răspunsul destul de ciudat, cu un accent clar american. „Dar vorbiți ca un american.“ „Da, am locuit în America de mai bine de 25 de ani. M-am întors în Iran și în fiecare an mă scol dis-de-dimineață să urmăresc ceremonia. Pot să vă duc undeva?“

Am găsit întîmplarea aproape neverosimilă: să întîlneşti un americano-iranian zîmbitor în fața hotelului, într-un oraș mic și neturistic precum Khorramabad, la 4,30 dimineața. Dar lucruri încă şi mai ciudate mi s-au întîmplat în timpul călătoriilor (cam cît de ciudat este să întîlneşti un coleg de serviciu într-un sat din India?) și dorința lui de a mă lua în mașină nu mi s-a părut comportamentul obișnuit al poliției secrete. E adevărat, poliția cubaneză mă așteptase într-o Lada în fața „casei particulare“ unde trăsesem în Santiago, dar era pentru a mă transporta la secția de poliție pentru un interogatoriu, nu pentru a-și oferi serviciile gratuite de taxi.

Cu cîteva zile mai devreme, tocmai începusem să mănînc o porție de sarmale într-un restaurant de familie, unde fiul proprietarului se așezase la masa mea, oferindu-și serviciile pentru a mă informa despre Ashura în Khorramabad, cînd un tip de 40 de ani s-a apropiat de mine cu un zîmbet, întrebînd: „Vorbiți românește?“. Mi-a luat cîteva secunde să-mi dau seama că folosise limba română și, de îndată ce am spus da, a început să‑mi explice cît de surprins și fericit este, și cum a aflat că sînt român. Era un client obișnuit al restaurantului, unde venea în timpul pauzei de prînz și, cînd m-a văzut, un străin înalt, cu ochii albaștri, care nu prea arăta a iranian, l‑a întrebat pe fiul proprietarului de unde vin. „Vreau să fii fericit aici. Am fost foarte fericit în România. Am petrecut acolo șapte ani în anii ’90 și, sincer vorbind, mi-au trebuit trei ani să mă readaptez la Iran cînd m-am întors.“ Inutil să spun, cînd am vrut să-mi plătesc prînzul, am descoperit că fusese deja plătit.

În fața hotelului, nu a durat mult pînă la apariția lui Amir, ghidul meu pentru ședința foto de dimineață. Ashura este sărbătorită atît de musulmanii sunniți, cît și de șiiţi, dar din diferite motive. În timp ce sunniții sărbătoresc Ashura în amintirea despărțirii Mării Roșii, ceea ce i-a permis lui Moise și israeliților să scape de armata faraonului, șiiţii comemorează moartea lui Hussein, nepotul profetului Mohammed și al treilea imam șiit, în bătălia de la Karbala, aflat în Irakul de astăzi, în anul 680. Contextul este că, după moartea profetului, în anul 632, a apărut o dispută între o majoritate care dorea titlul de calif pentru Abu Bakr, un însoțitor apropiat al profetului, și o minoritate, numită ulterior Shi’a, care l‑a susținut pe vărul și ginerele lui Mohammed, Ali. Acesta nu a devenit calif, dar a devenit pentru șiiți primul imam, adică un lider desemnat divin.

În anul 680, în timpul lunii Muharram, califul ummayad Yazid i-a ordonat lui Hussein să-i promită loialitate, pe care acesta a refuzat-o, considerînd că domnia lui Yazid este nedreaptă și nelegitimă. Rezultatul a fost uciderea și decapitarea lui Hussein și a majorității familiei și însoțitorilor săi în bătălia de la Karbala. Șiiții consideră martiriul lui Hussein o inspirație în lupta lor pentru dreptate și împotriva opresiunii de către autoritățile de stat. Ashura este comemorată diferit în diferite orașe ale Iranului și, după o ezitare între Zanjian și Khorramabad, alegerea a căzut asupra celui din urmă, unde locuitorii săi comemorează moartea imamului Hussein acoperindu-și fețele și hainele cu noroi uscat și aprinzînd ruguri în stradă. „Unde vrei să mergi? Unde ți-a plăcut ieri seară, lîngă bazar?“, m-a întrebat Amir și împreună am plecat spre o răscruce, aflată mai sus de bazar.

Știam la ce să mă aștept, dar ceea ce vedeam îmi depășea și cea mai vie fantezie: o duzină de bărbați îmbrăcați în haine pline de noroi, strînşi în jurul unui foc mare și, la cîțiva metri distanță, obiectul amintirii mele – o piațetă trapezoidală împodobită cu tuburi strălucitoare de neon și steaguri cu scriitură iraniană, care se termina spre marginea străzii într-o baltă de noroi în care fiecare nou-venit primea imersiunea rituală. Cîțiva fotografi locali dădeau deja tîrcoale, concentrați în mare parte asupra bărbaților din jurul focului.

„Hai să mergem în alt loc“, a zis Amir după un sfert de oră, și el fotografiind încontinuu. Am urcat pe o stradă spre orașul vechi și am ajuns la un alt foc și la un alt grup de oameni. În mod surprinzător, erau mulți copii de școală primară printre ei și mi-am amintit de ceremoniile de Paște din București, cînd obișnuiam să ieșim cu cozonaci și vin și să cutreierăm străzile din cartierul nostru pînă la primele ore ale dimineții. N-a durat mult și cîțiva copii, cu capul acoperit cu eșarfe menite să-i protejeze de focul pătrunzător, s-au plantat în fața mea îndreptîndu-și degetele către ei înșiși: „Foto?“. Foto. Și încă o poză, și încă una a fiecărui copil trecut prin faţa aparatului. Apoi, o altă piață dintr-un cartier din apropiere, un alt bazin de nămol, unde un bărbat bătrîn, cu barbă, cu ambele picioare în amestecul întunecat şi pe jumătate vîscos, mînjea chipurile și hainele negre ale participanților la ceremonie.

Din cînd în cînd, un credincios se rostogolea în noroi și, ieșind cu nămolul picurînd, se grăbea la foc pentru a coace acel amestec într-o crustă brună. Încet, întunericul nopții a făcut loc luminii trandafirii a răsăritului și ne-am îndreptat spre o stradă unde am întîlnit pentru prima dată femei. Femei locale, majoritatea venite să vadă ceremonia și unele, puține, să se acopere cu noroi. Înveșmîntate în aba neagră, atît tinerele, cît și bătrînele, umpleau trotuarele, uitîndu-se la spectacolul anual care li se desfășura înaintea ochilor. În mijlocul străzii, o femeie bătrînă îmbrăţişînd o găleată de noroi îl administra altor femei ca într-un ritual creștin de binecuvîntare.

La un moment dat mi-am văzut vecinii alergînd în josul străzii, unde se desfășura o scenă sîngeroasă: sub privirile curioase ale mai multor copii mici, doi tineri țineau o oaie în timp ce un al treilea, un bărbat mai în vîrstă, îi tăia beregata lăsînd să curgă o baltă de sînge în jurul oii. Mi-am amintit o scenă din copilărie, cînd văzusem un porc uriaș alergînd cu un cuțit în gît, urmat de mai mulți bărbați care-l urmăreau. Eram în București, pe strada Avrig, la cîteva minute de centrul orașului.

Dar Ashura nu se terminase încă. Am urmărit mulțimea de-a lungul unei străzi coborînd în linie dreaptă, pînă la o incintă cu nişte bariere metalice, unde grupuri de bărbaţi scandau cunoscutul „Ya Hossein! Ya Hossein!“, însoțit de plesnituri alternative ale palmelor peste piept. Am filmat cîteva portrete de bărbați cu fețe noroioase, după care am văzut cîțiva tineri fotografi iranieni pe acoperișul unui camion. Recunoscîndu-mă ca pe unul dintre puţinii fotografi străini întîlniţi dimineața, înainte de răsăritul soarelui, într-un spectacol de solidaritate a fotografilor, s-au grăbit să mă ajute să urc pe camion. De sus, priveliștea era mult mai impresionantă. Dintr-o singură privire puteai vedea cohortele de credincioși acoperiți de noroi, imaginile martirilor războiului dintre Iran și Irak care împodobeau curbura străzii, bătrînii odihnindu-se la umbra copacilor, tații cu copiii pe umeri, pancartele uriașe împodobite cu citate coranice.

Am petrecut încă o oră fotografiind mulțimile de bărbați care se strecurau pe aleile înguste ale orașului vechi, am asistat la sosirea imamului la rugăciunea de vineri și am continuat să imortalizez spectacolul străzii. În drum spre hotel, o altă întîlnire întîmplătoare cu un iranian, fost inginer, instruit în SUA, care preda acum limba engleză în Isfahan, a condus la o dugheană deținută de fiul său, unde mi s-a oferit gratis o băutură rece. Era trecut de prînz și fotografiasem timp de opt ore. Curiozitatea fotografului de a-și vedea rezultatele muncii a fost mai puternică și, în loc să dorm, am descărcat fotografiile rememorînd fiecare moment al dimineții. A fost ultima mea zi în Khorramabad, dar ce zi!

Corneliu Cazacu este fotograf.