Amazonul Gastronomiei, Via Transilvanica
Zece zile, cîte trei mese pe zi, aproape de fiecare dată în alt loc, probabil cîțiva litri de țuică sau vișinată, produse locale, rețete vechi, oameni care te pun zîmbind la masă și cu care vrei să stai la masă. Sînt cîteva dintre coordonatele principale ale unui drum de 1.400 de kilometri, de-a lungul, dar mai ales de-a latul Via Transilvanica, traseul care, prin 1.400 de borne, unește Putna cu Drobeta-Turnu Severin. Pentru cineva cu blog culinar, așa ceva este echivalentul unei călătorii prin Disneyland a unui copil de 6 ani. Diferența ar fi că, în cazul meu, la întoarcere, călătoria continuă. Via Transilvanica s-a dovedit a fi un Amazon al gastronomiei, de o bogăție incredibilă și cu niște surprize care îți pot reconfigura perspectiva asupra bucătăriei românești.
Am plecat cu o mică stare de neliniște pe Via Transilvanica. Simțeam că va fi așa, ar fi fost chiar nedrept să nu fie așa, mi-a fost teamă că, după o călătorie de zece zile care includea zeci de experiențe culinare, aveam să mă întorc cu niște kilograme în plus. Mai multe. Intuiția mea a funcționat perfect și în cazul ăsta, dar recunosc că nici eu nu prea m-am împotrivit foarte tare avalanșei de castroane, platouri sau farfurii care s-a abătut asupra întregii echipe Cronicari Digitali. Ba încă m-am străduit ca nimic să nu-mi scape de acolo. N-a fost deloc simplu, iar în final am simțit că am și izbîndit.
Există două lucruri pe care i le-aș spune oricui care vrea să facă un asemenea traseu. Pe Via Transilvanica, înainte de toate, se mănîncă foarte bine. Ăsta e un fapt trăit de mine, e o realitate care nu poate fi contrazisă. Însă nu e simplu. Nu e suficient doar să fii pe Via Transilvanica pentru a te bucura de niște experiențe culinare peste medie. Ai nevoie și în cazul ăsta de o organizare temeinică, altfel diferența dintre un ceaun mîncat în curtea omului sau niște pîine cu salam cumpărate de la magazinul satului poate fi foarte mică. Depinde ce-ți dorești pînă la urmă, și depinde mai ales de cum îți așezi fiecare piesă din traseul ăsta, pentru fiecare zi.
Din fericire, pe site-ul oficial Via Transilvanica există secțiunea Ghidul Drumețului (viatransilvanica.com/ghid), un ghid bine structurat, într-o continuă actualizare, și unde, pe lîngă informațiile tehnice, poți găsi locuri de cazare sugerate, cu tot cu numerele de telefon aferente sau persoanele de contact. Și, mai ales, locurile în care se poate mînca.
Ghidul acesta e cortexul cerebral al întregului drum. Un fel de hala motoarelor care îți pot face viața mult mai ușoară atunci cînd pornești planificările de traseu. Despre cît de bine se poate mînca pe Via ține așadar de organizarea fiecăruia dintre viitorii pelerini. Am multe rețete aduse de acolo, pe care vreau să le încerc și cărora vreau să le spun povestea. Ceaune în cele mai nebănuite combinații, o ciorbă de sfeclă, așa cum am găsit-o eu în Fundu Moldovei, una dintre ciorbele cu care ai putea oricînd să te bați pentru aur la Campionatul Mondial de Ciorbe de Lobodă.
Chiroștile de la bucovineni, care s-au încăpățînat să rămînă un desert relevant în bucătăria românească tradițională, și uite că au și reușit, lichiul doamnei Daniela de la Saschiz, pateul lui Charlie din satul cu același nume, balmoșul strămoșesc despre care orice bunic de la țară poate să-ți confirme că, oricum l-ai face, el va fi bun doar dacă-l legi cu un păhărel de țuică înainte.
Și ar mai fi ceva. În multe locuri unde se poate mînca pe Via Transilvanica, dincolo de rețete, ingredientele care ajung pe masa ta au mari șanse să fi fost aduse din spatele casei. Adică lapte de la vacă, brînză cu gust de brînză, carne de la animalul crescut în bătătură sau legume culese și aduse în casă cu mîna, nu cu avionul.
PROIECT SUSȚINUT DE RAIFFEISEN BANK