Am înnebunit de fericire – despre tristețea abisală și apeirokalia cea de toate zilele –

Cum arată cele trei stări în sănătatea noastră socială și cum se întîlnesc? Fericire extremă, tristețe abisală și apeirokalia?Apeirokalia vine din limba greacă și îi definește pe cei care nu știu să aibă experiențe ale lucrurilor frumoase, cum ar fi mîrlanul, cel care se definește prin acte grosolane, reacții verbale mojice de tipul opiniilor agresive, hăhăiala răutăcioasă, macularea celor care îndrăznesc să facă lucruri bune și diferite. Mîrlanul suspicionează, e neîncrezător și interpretativ, este axat pe o traiectorie a puterii cu o logică argumentativă, manipulatoare, ferm în ceea ce afirmă, e după tiparul „omul succesului”, nu are dubii, doar certitudini, de cele mai multe ori nedemonstrate, opinii proprii cărora le dă valență generală. Într-o altă definiție, sub spectrul psihologiei avem de-a face cu o structură expansivă a personalității, numită tulburare de personalitate paranoidă. Îi regăsim în jurul nostru pe cei care „știu ce vor” cu o fermitate îngrijorătoare. Este boala cel mai greu de diagnosticat, dar și foarte răspîndită, ea conține elemente ale realității și tocmai din acest motiv derutează. Doar formele avansate de paranoia ajung sub îngrijirea psihiatrilor, altfel paranoia moderată este larg răspîndită în populația majoritară. Sînt agresorii pe care-i întîlnim peste tot, acele structuri care nu se expun lucrurilor frumoase, care suspicionează pe toți cei din jur și îi bănuiesc de intenții rele, și care sînt într-o permanentă stare de beligeranță, cu o atitudine belicoasă. Sînt structuri care acolo unde li se asociază și un caracter pervers își stabilesc un scop în a deturna adevărul și a-l modifica după percepția proprie. Aceștia caută să-l impună sistematic într-un mod ce poate deveni sadic și nu abandonează decît dacă au parte de un accident care să le scurteze viața, altfel duc o luptă pe viață, cu o încrîncenare patologică manifestată dual, uneori furioși, alteori insidioși, pînă reușesc să-și impună convingerea lor paranoică în justețea adevărului fals. 

Îi observăm deseori în jurul nostru, sînt acei fanatici religioși, tradiționaliști, antivacciniști, care vor să facă bine prin impunerea adevărului lor, care sînt răzbunători, demonstrînd în forță, intimidînd, fiind ostili, cu un ego dilatat, siguri de sine, convinși de misiunea lor divină, manifestînd simpatie față de figuri istorice cum au fost dictatorii și convingînd oamenii slabi și oprimați care trăiesc frustrare și durere emoțională și care, prin alăturarea cu mîrlanii, sub umbrela acestora, simt că au o șansă de răscumpărare a nedreptăților pe care le-au trăit în viață – cum ar fi o copilărie în care au fost abuzați, sărăcia, neșansa studiilor și frustrarea unei munci grele, poate o boală care să-i incapaciteze, lipsa educației, alcoolismul folosit pe post de antidepresiv și anxiolitic, gîndirea magică că într-o zi vor reuși fără nici un efort. Unii oameni care au trăit trădarea părinților și a figurilor apropiate dezvoltă o structură paranoidă la vîrstă adultă, văd trădări și uneltiri la tot pasul, de la oculta mondială, Occidentul decadent pînă la cei din proximitatea lor, în care văd potențiali dușmani, în prezența cărora trebuie să fii vigilent, să nu fii prins pe picior greșit, altfel vei fi din nou rănit.

În 1960, Kurt Schneider a descris din punct de vedere clinic manifestările premorbide ale personalității paranoide numind-o „psihopatie fanatică” atunci cînd ajunge în forma ei severă de manifestare. Debutul acestei forme apare din adolescență, atunci se pot observa primele simptome care se manifestă prin suspiciozitate exagerată, neîncredere generalizată, jignitoare chiar, controlul fidelității celor apropiați, interpretativitate a datelor și faptelor, rigiditate și retragere din relațiile cu lumea, o ermetizare a vieții personale și o dorință crescută de putere, succes și validare socială. În cartea Tulburările personalității, profesorul George Ionescu scrie despre structura paranoicului ca fiind „la minimum, omul acreditat succesului, iar la maximum devine fanaticul puterii. Ținta sa este ascensiunea, iar deviza sa, puterea”. Tot în cartea profesorului de psihiatrie George Ionescu găsim, în descrierea paranoicului, rigoarea logică, argumentativă și persuasivă, combativitatea și tenacitatea satisfacerii nevoii de a fi stimat și apreciat, o slabă toleranță la eșec și pierdere, o rezonanță afectivă redusă, intransigență, tendință de autovalorizare, supraestimare și fantezii de omnipotență și grandoare, dispreț pentru cei slabi, suferinzi sau romantici. Iar ca evoluție pot apărea complicații de tipul delirului, care va duce la psihoză paranoidă.  

Creierul nostru este precum motorul și volanul unei mașini, fără ele nu am putea conduce. La fel, fără o chimie echilibrată a creierului nu putem avea funcționalitate și nici direcție. Creierul nostru, atunci cînd este afectat la nivel biochimic, poate modifica realitatea, astfel încît manifestările emoționale și comportamentale să ne rănească și să-i rănească pe ceilalți. Partea bună este că azi, datorită timpurilor extraordinare pe care le trăim, cînd medicina și tehnica sînt atît de avansate, aceste dezechilibre biochimice se pot vindeca sau se pot ameliora, astfel încît un om cu boală psihică să fie funcțional, capacitatea cognitivă să nu-i fie lezată și să-și poată face profesia, să aibă familie și o viață normală, la fel ca o persoană care nu e afectată de o boală psihică. Clasele de medicamente care sînt azi descoperite și folosite în bolile psihice au din ce în ce mai puține efecte adverse – unul dintre ele era starea de sedare, mulți oameni declarînd că aceasta îi împiedică să fie funcționali. Normal, atunci cînd simți că te miști ca prin ceață și îți simți mintea cleioasă nu poți funcționa ușor. De aceea, azi, multe dintre medicamentele nou-apărute în urma studiilor clinice sînt de ajutor, deoarece oamenii nu mai trăiesc starea de sedare, confuzie și lentoare, doar că e nevoie de cîteva săptămîni sau luni, în funcție de particularitatea fiecăruia, pînă cînd persoana afectată poate redeveni funcțională. Medicamentele ajută la reglajul chimiei creierului, ceea ce se va vedea într-o stare de emoționalitate redusă ca intensitate și o coerență cognitivă și comportamentală firească.

Depresia este o boală la fel de reală cum sînt cancerul și bolile cardiovasculare, astăzi incidența ei la nivel mondial depășind-o pe cea a cancerului. Anhedonia (o stare de lipsă de plăcere) este însoțită de sentimentul de vină și tristețe profundă, de lipsa energiei vitale, așa încît, în forma gravă a depresiei, omului suferind îi este greu să se mai dea jos din pat, simte o stare de copleșire și lipsa oricărei speranțe de însănătoșire. Studiile arată că persoanele afectate de depresie au hipocampul mai mic decît media. Este tulburarea genetică și neurochimică ce se declanșează în urma unor factori neprielnici de mediu, cum ar fi un eveniment dureros emoțional, o pierdere sau expunerea la un stres prelungit. Sînt mai multe tipuri ale depresiei, cum este cea unipolară, în care persoana afectată are zile cînd se simte copleșită și zile cînd suferința psihică e rezonabilă, cu momente de remisie și, din păcate, și cu momente de recurență. Mai poate fi depresia căreia i se asociază o stare de hiperactivitate, o fericire extremă, maniacală, dezlănțuită și dezordonată, adică depresia bipolară sau sindromul maniaco-depresiv.

Depresia este tulburarea cauzată de nivelurile anormale ale neurotransmițătorilor și de comunicarea anormală din interiorul creierului, de proporții anormale de hormoni și sensibilități genetice. Intersecția dintre biologia cu care ne naștem și experiențele de viață pe care le trăim, unii dintre noi fiind afectați de factori de stres sever, arată că toți sîntem expuși acestei boli teribile și nimeni nu știe cum va reacționa și ce mecanisme neurochimice de refacere are, încît să-și poată păstra echilibrul în fața vicisitudinilor pe care viața le poate aduce. 

Mania este tulburarea care se caracterizează printr-o exagerare a afectivității, hiperactivitate cu logoree, adică vorbitul precipitat, fugă de idei, o stare euforică, o bună dispoziție exagerată, cumpărături fără acoperire financiară, generozitate excesivă, sociabilitate, o familiaritate deplasată și o intimitate rapidă. Oamenii afectați de manie se apucă de proiecte grandioase datorită excitației mintale, dar devin dezordonați în activitate deoarece viteza proceselor cognitive crește și îi face să fie superficiali, pierzînd din vedere detalii. Sînt impulsivi și instabili în această perioadă a episodului maniacal, imprevizibili și deseori mulți devin insomniaci. Partea ușoară a acestei boli se numește hipomanie, partea de mijloc se numește excitație maniacală, iar forma cea mai gravă este furia maniacală, acestea sînt cele trei forme clinice ale maniei care pot afecta în mod diferit persoana aflată în episod maniacal. Oamenii afectați de manie dezvoltă un subiectivism aparte, o vioiciune, o atenție crescută și o dispoziție veselă, devin simpatici în faza inițială, dar apoi, cu cît se adîncesc în stare, devin extrem de gălăgioși, „ca o nuntă permanentă”, după cum o descria profesorul Romilă. Cuvîntul care definește mania este exagerarea în toate manifestările cuiva afectat sau, mai simplu spus, pare tabloul unui om care a înnebunit de fericire. 

Depresia și mania sînt două boli eterogene, fiecare cu particularitatea sa biologică, ce supun neurochimia creierului la cazne imense de a se regla. Hipocrate a fost primul care a descris boala psihică, în Evul Mediu se considera că ea vine de la diavol ca urmarea a vînzării sufletului către acesta. Abia în secolul al XIX-lea doi medici au observat ciclicitatea dintre melancolie și bucuria excesivă, numind-o „la folie circulaire”. Fiind descrisă ca o boală endogenă, adică un dezechilibru psihic natural ereditar,  un om afectat de bipolaritate poate fi în episod maniacal cîteva zile ca apoi să alterneze cu un episod depresiv, iar apoi să fie fără simptome săptămîni bune, să-și desfășoare viața firesc și să aibă funcțiile cognitive nealterate. Între factorii care întrețin boala psihică sînt respingerea socială și izolarea. Profesorul Robert Sapolsky citează un studiu în care trei jucători sînt introduși într-un scaner cerebral, puși să joace un joc video, iar doi dintre participanții la studiu sînt instruiți să-l excludă pe al treilea. Ce se întîmplă în creierul celui de-al treilea arată cum activitatea neurală a cortexului cingular anterior se activează mai intens, adică atunci cînd sîntem excluși și respinși, tratați cu tăcere nemeritată, creierul nostru suferă și reacționează ulterior prin stări somatice. 

Din perspectivă psihologică, depresia este o agresiune orientată în interior, la fel cum este și boala autoimună, sîntem noi întorși împotriva noastră în mod inconștient. E multă muncă psihoterapeutică pentru ca un om care suferă să iasă la liman și să vadă lucrurile din altă perspectivă, sînt multe straturi inconștiente depozitate haotic care necesită muncă de susținere, un mediu prielnic și relații echilibrate. O viață în care omul să fie inclus în relațiile profesionale, necesitatea unui sens și protecția celor din jur îl pot susține în viață. Dar uneori, chiar și făcînd toate acestea, chiar și cu mari eforturi din partea celor apropiați, persoana afectată nu mai reușește să vadă limanul și cedează, iar suicidul devine opțiunea finală. E foarte greu și pare imposibil să înțelegem cum a gîndit cineva care a făcut acest gest, nu are dreptul nimeni să judece durerea interioară a cuiva, nu putem înțelege cum se simte în interior, doar putem presupune. La fel cum nu sînt de judecat nici cei din preajmă și, din păcate, aceștia rămîn cu un sentiment acut de vină că poate ar fi putut să facă mai mult, să fie altfel, ca să împiedice gestul de final al celui apropiat afectat de boală. Niciodată nu vom putea salva pe cineva care nu își mai găsește resursele să mai fie. E una din lecțiile grele pe care le învățăm pe parcursul vieții. Urmează un proces psihic îndelungat pentru cei rămași în urmă, ca să poată procesa pierderea omului iubit. 

Se fac multe cercetări, unele de domeniul fantasticului, în căutarea unui leac – în revista Science din octombrie 2022 a fost publicat un articol prin care s-a demonstrat că este posibil să se stimuleze țintit straturile superficiale ale cortexului, pentru a modifica rute neurale localizate spațial considerate responsabile în determinarea bolii. Articolul este mult mai complex, dar ce merită reținut este că oamenii de știință fac cercetări în direcția aceasta și există speranța ca în viitor aceste boli ale creierului să poată fi vindecate. Din păcate, rămîn tulburările de personalitate care se formează datorită mediului familial și cultural, unde nu vom putea interveni. Printre noi vor fi permanent oameni aderenți apeirokaliei.

Mă întreb în final, cumva retoric, cine sînt mai periculoși pentru lumea în care locuim: mîrlanii sau cei care înnebunesc de fericire și tristețe, respectiv maniaco-depresivii?

Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, este autoarea volumului În interior. Momente de întîlnire cu tine însuți și coautoare a volumului colectiv Sîntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România, ambele apărute la Editura Humanitas, în 2022.