Acum!
Despre bienale de artă și arhitectură am mai scris, căci ele reprezintă evenimente care condensează, fără pretenția exhaustivității, preocupările arhitecturii și artelor la un moment dat. Unele bienale reușesc performanța de a reflecta societatea, în ansamblul ei. Altele au chiar un caracter premonitoriu, așa cum s-a întîmplat cu Bienala de Arte de la Veneția din 2019, al cărei titlu, „May ou live in interesting times”, ales de curatorul Ralph Rugoff, a avut darul de a anticipa dificilul an 2020 care avea să vină. Într-adevăr, am trăit vremuri interesante, adică tumultuoase, și toată lumea a realizat că ar fi preferat liniștea și plictisul mai degrabă decît sirenele Salvării. Sperăm că pandemia a trecut, sau măcar că va putea fi ținută sub control.
Bienala Națională de Arhitectură, ediția a XIV-a, și-a deschis porțile în încercarea de a aduce împreună arhitecții, arhitectura, precum și publicul ei. La o primă lectură, pare că triada nu poate funcționa decît împreună și nu altminteri, căci arhitecții produc, evident, arhitectură, iar arhitectura este destinată unor utilizatori, deci nu poate fi separată de publicul ei. Cu toate acestea, o privire atentă poate citi, pe paginile orașelor care se scriu acum, clădiri proiectate, ce-i drept, de arhitecți, dar pe care arhitecții nu și le trec în listele de lucrări. Sînt construcții proiectate la presiunea metrului pătrat, lucrări pe care arhitecții le acceptă de nevoie și care, în final, nu îi reprezintă. Sînt clădiri construite în baza unui proiect pe care beneficiarul îl desfigurează, iar arhitectul este forțat să îl accepte. Sînt clădiri ale compromisului, iar problema este că mulți arhitecți nu sînt în postura de a-l refuza.
Cît despre ruptura dintre arhitectură și utilizatori, să ne gîndim, preț de o secundă, la stadionul mirobolant construit de Brazilia în Manaus, oraș aflat departe, în jungla amazoniană, tocmai pentru a-i izola pe deținuți. După ce s-au jucat acolo cîteva meciuri ale Cupei Mondiale, într-o atmosferă umedă, de nerespirat, stadionul își așteaptă ruina, aidoma unor construcții similare din Spania, Grecia, China și lista poate continua. Tot de această ruptură dau seama vastele ansambluri rezidențiale de la periferiile marilor orașe, acolo unde confortul și sănătatea rezidenților ajung pe ultimul loc, mult după tipul de cadă ieftină de duș, unde, dacă se economisesc 30 de lei la bucată, se mai poate construi un apartament în mansarda blocului.
Arhitectura are nevoie de o repoziționare urgentă. Aflată la intersecția unor vectori adesea antagonici, arhitectura rămîne principalul produs cultural care dă seama, cu acuratețe, de spiritul unei epoci, materializat în spațiu construit, capabil să modeleze viața celor cărora le este destinat. Adesea, viziunea arhitectului se ciocnește de gustul beneficiarului, de limitările bugetului sau de ale tehnologiei. Din ce în ce mai des, arhitectul este angajat de constructor, acesta limitîndu-i drastic posibilitățile de expresie. Astfel, din primul dintre constructori (archos + tektonos, gr.), arhitectul a coborît pe poziție terță, după constructor și economist, iar contractele pe care este nevoit să le semneze nu îl protejează în nici un fel. Pare că arhitecții au făcut decisiv un pas înapoi, lăsînd responsabilitatea mediului construit pe umerii altora care nu au educația necesară acestei poziții. Așa se face că mediul construit contemporan, cu excepțiile de rigoare, pare o competiție acerbă pentru producerea celor mai urîte clădiri care au sluțit vreodată scoarța terestră.
Prin lucrările selectate, Bienala Națională de Arhitectură va arata că arhitecții pot fi creatori emblematici care au nevoie de unitate la nivelul breslei, capabilă să se impună prin acțiune colectivă și să-și protejeze membrii. Arhitectura are nevoie să se repoziționeze împotriva falselor ideologii, să redescopere frumosul, firescul și naturalul, ca parte a unei viziuni orientate spre sustenabilitate și reprezentativitate culturală. Deja, la nivel mondial, se poate vorbi de o arhitectură contemporană chiliană, daneză sau elvețiană, atributul național fiind reflectat de legăturile strînse pe care clădirile le au cu mediul, cu tradițiile de construit locale, cu simbolistica spațiului și relația cu vecinătatea, sublimate într-un limbaj inovator de mare rafinament. Cînd vom putea vorbi despre o arhitectură regională care să poată fi identificată drept românească, un produs cultural autonom, specific bogăției și diversității culturale autohtone? Bienala Națională de Arhitectură aduce în discuție aceste subiecte, dezbaterea lor fiind necesară pentru ca arhitecții să-și poată face auzită acum o voce puternică, menită să modeleze spațiul construit al viitorului.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Grafica: conf. dr. arh. Andra Panait