Yes, we can!

9 septembrie 2010   EDITORIALE ȘI OPINII

Nu, nu este încă un articol despre Obama, şi nici despre obamanie – acea iluzie a unor oameni, altfel inteligenţi, că vine un Gigel la putere şi are soluţii mulţumitoare pentru toţi. Dar, oricum, sloganul merită reţinut, pentru că putem, atîta vreme cît ne propunem chestii rezonabile şi facem ceva ca să mişcăm lucrurile.

Nu fac aici teorie, am cîteva poveşti practice. Primele trei vin de la un cititor pe nume Ciprian Proca, care a intrat rapid pe lista mea de eroi personali. Din e-mail-ul său: „Într-o zi în 2009 sau 2010 am primit un sms de la Orange prin care eram invitat să particip la nu ştiu ce tombolă trimiţînd un sms la un număr oarecare, puteam cîştiga ceva, cred că un telefon. M-am mirat pentru că în 2004 (cred) am primit un astfel de sms şi am sunat atunci la Orange cerînd să nu mai primesc nicicînd sms-uri, oricît de mari ar fi şansele de cîştig sau de cît de bune ofertele, şi rugămintea mea a fost ascultată. Pînă atunci. Am crezut că este o eroare de sistem şi am lăsat-o aşa. Peste cîteva ore am mai primit un sms şi am sunat iarăşi la Orange să îi întreb de ce nu respectă înţelegerea mea. Un angajat de-al lor mi-a cerut să trimit un sms la un număr oarecare pentru a mă dezabona – ori eu i-am explicat că nu se poate să mă dezabonez eu de la un serviciu la care m-a abonat dumnealui, pentru că aşa el m-ar abona zi de zi la cîte o prostie şi eu mi-aş petrece timpul dezabonîndu-mă, pe scurt, nu ne-am înţeles şi am făcut o plîngere la OPC (sau ANPC) şi le-am cerut să îi facă pe cei de la Orange să mă dezaboneze de la orice serviciu din ăsta. A funcţionat, am primit un răspuns de la OPC în care îmi spuneau că ce reclam eu este adevărat şi că firma a acceptat să mă şteargă din orice listă de mesaje promoţionale. Cred că au primit şi o amendă, sper, dar nu ştiu sigur. Asta este prima povestire. Într-o vreme stăteam pe strada Foişorului în Vitan şi nu puteam să merg pe trotuar, erau maşini parcate peste tot. Am scris un e-mail Poliţiei Rutiere în care am cerut să facă două din străzile din jurul blocului meu cu sens unic şi parcarea permisă şi pe stînga, şi pe dreapta – în felul ăsta să pot merge şi eu pe trotuar. Am primit un răspuns în 2 săptămîni, spunîndu-mi-se că propunerea mea a fost înaintată Administraţiei Străzilor şi că ei au acceptat-o şi în încă o săptămînă străzile au fost făcute străzi cu sens unic. Nici aşa nu prea puteam merge pe trotuar, oamenii se învăţaseră să parcheze prost. Era în 2007, în ianuarie. Asta este a doua. Lucram pe lîngă strada Moşilor şi la intersecţia a două străzi micuţe erau deseori accidente – cred că au fost cel puţin 10 cît am lucrat eu acolo. Nu erau accidente grave, nu cred că se rănea cineva, dar oamenii intrau cu maşina unul în altul pentru că unii nu respectau semnul de cedează trecerea. Am scris iarăşi la poliţie şi am cerut să instaleze «cămile» de încetinit viteza – şi le-au instalat în maxim o săptămînă. Nu a mai fost nici un accident acolo cît timp am mai stat eu în zona aia. Asta este a treia.“

Deci, se poate. Nu ştiu dacă Ciprian Proca a mai scris şi prin alte părţi şi nu a primit răspuns, probabil că da, dar omul mi-a scris poveştile în care s-a rezolvat ceva. Oricum, merită încercat, mai degrabă decît să bombăni.

Al doilea caz l-am urmărit pe HotNews, în articolele lui Dan Popa, un om care scrie despre bănci pe înţelesul tuturor. Povestea pe scurt este că România aplică prin Ordonanţa 50/2010 o directivă europeană privitoare la serviciile bancare. Efectul imediat benefic a fost că băncile au trebuit să scoată comisionul de rambursare anticipată. Unele bănci s-au gîndit însă să treacă pierderile în comisioane nou inventate sau să calculeze ratele prin metode ceva mai obscure, dar oricum în sus. Unii clienţi s-au sesizat. Unii au cîştigat cîteva procese. Nu despre substanţa disputei vreau să vorbesc aici, ci despre reacţia oamenilor. Aşa cum a scris Dan Popa, s-au constituit în grupuri de discuţii pe Internet, şi-au împărtăşit documentele şi reclamaţiile, s-au organizat pentru procese colective, şi-au distribuit sarcinile ad-hoc, în formule de muncă voluntară. Grupul de discuţii referitor la clienţii Volksbank a ajuns rapid, de la 20 de oameni, la 1100. Apoi au început să se întîlnească prin cluburile din Bucureşti, cu avocaţi specializaţi. Aceştia au venit cu oferte de reprezentare în grup (150 de euro de persoană plus 1,5% din suma cîştigată – asta apropo că mă plîngeam recent că nu avem instituţia avocatului alergător după ambulanţă, ca în America). Pe scurt, oamenii s-au organizat. Şi au reuşit să atragă atenţia băncilor. BCR şi-a trimis reprezentanţi să vorbească cu nemulţumiţii. Vineri, preşedintele Volkbank a primit o delegaţie a grupului de protestatari. Nu ştiu încă ce au obţinut, dar banca dă comunicate de presă în care invită la dialog; citez dintr-un asemenea comunicat: „Volksbank a fost prima instituţie financiară care s-a întîlnit într-un cadru oficial cu aproximativ 100 de reprezentanţi ai clienţilor, membri ai un forum online, ascultîndu-le doleanţele şi asigurîndu-i de întreaga disponibilitate a băncii pentru a discuta şi găsi soluţiile optime“. Ei, sună altfel decît să te enervezi individual şi să te răsteşti la doamna de la ghişeu, care oricum nu poate lua nici o decizie. Mai bine te organizezi, îţi petreci oarecare timp liber în regim de voluntariat, îţi iei avocat şi ajungi să te vezi cu preşedintele băncii, care caută soluţii. Se rezolvă sau nu, dar altfel e raportul de forţe.

În fine, povestea cu Ordonanţa privind veniturile de natură profesională, celebra poveste cu mersul la trei cozi. Cînd scriu aceste rînduri am doar o reacţie neoficială de la un cunoscut care lucrează la cabinetul premierului: ne-aţi pus pe jar cu protestele şi greva aia, premierul le-a cerut să schimbe normele, pentru drepturi de autor se va întoarce plata la sursă, la angajator, pentru PFA-uri căutăm soluţii. S-ar putea ca, pînă citiţi acest text, problema modului de plată să se fi rezolvat. Ne-am enervat o săptămînă, dar nu degeaba. Nici una dintre poveştile astea nu e despre revoluţii morale, schimbări în fiinţa neamului şi alte chestii care mă plictisesc de moarte. Ele sînt despre chestiuni punctuale şi acţiune colectivă, sau comunitarism (care poate fi şi de stînga, şi de dreapta, apropo de schimbul de replici cu Laurie de săptămîna trecută). 

Mai multe