Yes, minister Ponta! - încă un guvern care refuză să ne guverneze

Citesc într-o revistă britanică un schimb de păreri între doi parlamentari conservatori. Schimbul de păreri se face prin intermediul poştei redacţiei. Primul parlamentar spusese că e dezamăgit de guvernul condus de partidul său şi că nu e mare diferenţă faţă de guvernul laburist anterior. Al doilea parlamentar îi răspunde în revistă şi zice că nu e adevărat, că guvernul lor a redus deficitul şi mai ales că a eliminat birocraţia din procesul de planificare a politicilor. La început n-am înţeles ce a vrut să zică, mi-a picat ulterior fisa.

Au în Marea Britanie această veche obsesie că birocraţia conduce de fapt ţara şi că reprezentanţii legitimi ai poporului, parlamentarii şi miniştrii, sînt duşi de nas de civil service, aşa se numeşte acolo formidabilul corp de funcţionari care sînt aleşi pe merit, apolitici (pe bune, linia dintre numirile politice şi celelalte e clară şi stabilită de tradiţie). Această obsesie s-a exprimat cel mai bine în serialul Yes, minister, un formidabil sitcom BBC de prin anii 1980. Acolo, un prim-ministru cam pămpălău, dar progresist, binevoitor şi atent la nevoile poporului e dus de nas permanent de şeful civil service, prezentîndu-i-se cifrele potrivite. Căutaţi-l pe Youtube, veţi rîde inteligent.

Replici din Yes, minister îmi susurau în cap cînd am citit programul de guvernare. Cum veţi remarca în paginile care urmează, Dilema veche propune Guvernului nişte sfaturi. Am rugat oameni care lucrează în think tank-uri să citească programul de guvernare, să-l comenteze şi să dea nişte sfaturi Guvernului. A fost un exerciţiu instructiv. Ciprian Ciucu remarcă, în articolul său despre fondurile europene, diferenţa existentă între acest program (Programul de guvernare 2013-2016, 125 de pagini, scris mic, fără poze) şi programul de guvernare prezentat de USL în campania electorală (30 de pagini, cu multe poze). Cel cu poze nici nu avea mare legătură cu guvernarea propriu-zisă – mai degrabă era vorba despre cum USL va repara răul făcut de PDL şi-l va pedepsi pe Băsescu.

A te întreba dacă oamenii votează pentru programe de guvernare bune e similar cu discuţia despre audienţele TV. Acum zece ani, cînd televiziunea a început să se tabloidizeze, dezbăteam dacă problema e la realizatorii TV sau la public. Argumentul lui Dan Diaconescu a fost mereu că asta vrea poporul, că asta face audienţă. Atunci, de ce să-i dai altceva? Cine sîntem noi să decidem că Iosif Sava e mai bun decît Adi Minune? Poate suna ridicol acum, dar prinşi atunci cu această dilemă ontologică, nu am observat că decizia a fost deja luată: audienţele au rupt orice zăgaz de bun-simţ şi suportabilitate (despre acest eşec al politicilor de media din România, cu altă ocazie). Nu întîmplător, Dan Diaconescu a ajuns nume de partid parlamentar – logica e cam aceeaşi: de ce să te agiţi să vorbeşti despre politici în campania electorală, dacă oamenii nu votează pentru asta? E o investiţie inutilă, aparent iraţională.

Partidele mainstream – USL şi ADA – au aplicat şi ele cam aceeaşi logică. PDL s-a ascuns sub ADA pentru a-şi pierde urma – practic, nu a încercat un demers raţional prin care să explice tăierile bugetare şi aparent nimeni nu a cîştigat (sau nu s-au văzut deloc în campanie) din faptul că România a păstrat macrostabilitatea bugetară şi inflaţia mică. Ce învaţă politicienii români din experienţa PDL? Niciodată să nu te apuci de tăieri bugetare, vei pierde. Experienţa asta va bîntui sistemul nostru politic multă vreme de acum înainte – popoarele nu ajung supraîndatorate pe pilot automat sau din cauza unor malefice comploturi ale băncilor internaţionale, astea sînt prostii. Sistemul politic clientelar grecesc a fost votat decenii de cetăţenii greci mulţumiţi că le pică ceva din pradă, doar plăteau generaţiile viitoare prin datoria statului.

Deci USL a jucat jocul şi a cîştigat detaşat pe un vot anti. Apoi, după instalarea Guvernului, şeful acestui executiv a venit totuşi cu un program de guvernare. Cum e acesta? Părerile sînt amestecate. Ciprian Ciucu observă că pe partea tehnică legată de fondurile europene este bun. Costel Popa, expert pe politici de mediu, observă că partea de mediu este rezonabilă şi partea pe ape şi păduri mai puţin (dacă ministerul s-a spart în două, s-a spart şi capitolul respectiv din program). Eu observ că partea de prezenţă a României în Uniunea Europeană e comprehensivă şi conservatoare.

De altfel, cam acestea sînt cele două adjective care se pot aplica celor mai multe dintre capitole – Guvernul Ponta II îşi propune să facă foarte multe chestii şi aceste chestii sînt de fapt mici ajustări, mici intenţii care existau deja prin administraţia românească. Cu alte cuvinte, avem un program de guvernare care îşi propune să şurubărească pe ici, pe acolo.

Încerc să înţeleg cum a fost făcut acest program. După cum arată, mi-e limpede că a fost produs de birocraţie, adică de funcţionarii din ministere. Şi nu o zic ca şi cum ar fi musai un lucru rău. Dimpotrivă, afirm că dată fiind situaţia noastră, e singura soluţie posibilă. În dezbaterea parlamentarilor britanici, cele două posibilităţi alternative sînt clare: politicile sînt făcute de partid sau politicile sînt de făcute de birocraţie. În România, ar fi bine să avem capacitatea de a face politici la partide, dar nu prea avem. Pentru partide, asta e o chestie inutilă, secundară sau bună pentru pensionarii de lux. După ce Adrian Năstase a pierdut puterea în partid şi înainte de a intra la puşcărie, s-a ocupat de departamentele de politici ale PSD, un fel de guvern din umbră. Care de fapt nu a funcţionat niciodată.

E uimitor că, deşi USL există ca alianţă de doi ani, nu s-a ştiut pînă în ultimul moment cine ce minister va ocupa. Deşi programele nu ar trebui să depindă de oameni, de fapt, dacă nu poţi spune clar cine se ocupă de domeniul X la partidul Y, şansele de a putea prezice ce politici va aplica partidul Y în domeniul X sînt aproape de zero. Am mereu această problemă cu politica din România cînd mă întreabă vreo ambasadă sau vreun analist de la o bancă de investiţii/companie de analiză de risc – şi ce vor face în ce priveşte chestia asta? Dom’le, pot să-ţi dau o listă de posibili candidaţi şi să-ţi zic nişte dedesubturi despre ei, dar ţi-aş lua banii degeaba dacă îmi ceri predicţii. Adică, de unde aş putea să ştiu eu dacă tipii care fac diverse obsesii în opoziţie (unul cu cota unică, altul cu companiile energetice) chiar va face ceva în legătură cu ele acum, că a ajuns în guvern? Mai ales că obsesiile din opoziţie apar destul de aleator şi pe bază individuală, fără a fi ancorate în oarecare doctrine politice.

E o veşnică dilemă dacă unul care clămpăneşte în opoziţie chiar are de gînd să facă ce zice cînd ajunge la putere. Mai mult chiar, dacă aş fi în Marea Britanie, aş fi al naibii de indignat că ce zic oamenii în opoziţie nu fac la guvernare. Dar fiind în România, sînt bucuros că oamenii nu se ţin de cuvînt, adică de cuvintele pe care le zic din opoziţie, pentru că spun atît de multe tîmpenii… Şi ăştia sînt cei care totuşi au nişte idei, care emană o oarecare gîndire de politici publice. Dar cei mai mulţi de pe la partide sînt doar fripturişti care ar fi la orice alt partid, deci nici o preferinţă de politici (să fiu eu şef şi să-mi aduc oamenii mei, să iau şpăgi de la cine are nevoie de mine – nu e o politică publică, ţine mai degrabă de natura umană). Deci, în aceste condiţii, e totuşi bine că birocraţia face programul de guvernare.

Numai că aici intervine partea proastă a părţii bune. Oamenii de prin ministere nu au legitimitate şi nici viziune politică. Pur şi simplu nu e treaba lor să aibă, ei se ocupă cu treburile mici de zi cu zi. Principala funcţie a guvernării e să prioritizeze. Sună pompos, dar gîndiţi-vă: în politică e ca în viaţă. Dacă aveţi în bugetul familiei 10 lei, principala dumneavoastră sarcină bugetară, ca adulţi ai familiei, e să decideţi spre ce merg leii respectivi. Bineînţeles, există grupuri de presiune puternice în fiecare familie – unul vrea role, altul PlayStation etc. În politica unei ţări e mai complicat, dar principiul e cam acelaşi. Cineva trebuie să decidă care sînt priorităţile.

Luăm role sau plătim factura la gaze? Cine decide într-o democraţie? Poporul. Prin reprezentanţii săi. Pentru asta îi alegem, să decidă în numele nostru. Deci, miniştrii trebuie să propună şi parlamentul trebuie să aprobe că cei 10 lei din bugetul naţional se împart spre următoarele priorităţi – X, Y şi Z. Bineînţeles, numărul de preferinţe într-o societate e mereu mai mare decît X, Y şi Z. Dar banii sînt limitaţi şi undeva trebuie trasă o linie. E treaba politicienilor să decidă unde se trage linia şi cum. Filozofic vorbind, un program de guvernare asta face: alege dintre posibilele dorinţe ale oamenilor pe cele în care se vor investi banii noştri comuni.

Doar că acest program de guvernare pe 2013-2016 arată ca şi cum politicul se recuză, se autosuspendă. Asta o vezi în aproape toate capitolele. Ce vrea guvernul în energie? De toate. Vrea şi energie verde, şi repararea vechilor centrale termice, şi mai multă energie nucleară şi investiţii în reducerea consumului. Adică, ce anume vrea guvernul să facă? Păi, v-am zis, TOTUL. Ce vrea guvernul să facă în legătură cu universităţile (nu avem nici una în top 500)? A, e simplu: guvernul şi ministrul nostru tînăr, cu o carieră fulminantă la universitatea de mare renume mondial SNSPA, vrea să-şi creeze loc de manifestare pentru tinerii universitari, dar şi să stopeze abuzurile care au dus la pensionarea bătrînilor.

Guvernul vrea şi bătrîni, şi tineri, toată lumea să fie fericită. În ceea ce priveşte gazele, statul român are de zeci de ani o politică stupidă prin care toţi primim gaze ieftine din producţia internă. Proştii de norvegieni, care au gaz să-şi pună şi în cap, au şi printre cele mai scumpe preţuri la consumatori din toată Europa. Da, există un popor care, deşi are mult gaz, nu şi-l vinde sieşi ieftin, ci ia bani de la consumatorii obişnuiţi şi îi investeşte în fonduri de pensii şi în educaţie. Comisia Europeană ne zice de nişte ani buni: trebuie să încetaţi să daţi gaz ieftin la toată populaţia, definiţi numai cine este consumator vulnerabil şi daţi doar acelora. O chestie profund raţională.

Eu nu am nevoie ca dumneavoastră să-mi subvenţionaţi mie gazul, în schimb vecinii mei mai săraci ar avea nevoie de o reducere de preţ şi mai mare decît acum. Dar cine merită gaz ieftin şi cine nu? Aceasta este o întrebare politică, la care răspunsul trebuie dat de politicieni. Ei trebuie să prioritizeze cui dăm gazul poporului. De ani de zile politicienii români refuză să ia această decizie. Ce zice programul de guvernare? Îşi propune „definirea consumatorului vulnerabil“. Bine, dom’le, asta ştiam deja că trebuie făcută, dar cum îl definim? Aici nu există un răspuns matematic corect, e o decizie politică. Luaţi-o!

Nu vreau ca prietenii mei de prin administraţie să creadă că acesta e un atac la adresa birocraţiei. Dimpotrivă. Îi salut cu respect, ei ţin ţara în cîrcă. Dar nu funcţionarii publici trebuie să guverneze ţara. Ei doar propun, ei fac lista de opţiuni şi le analizează, politicienii trebuie să prioritizeze. Dar politicienii continuă să refuze să guverneze. Cum vă anunţă Goethe pe prima pagină: e uşor să conduci, e greu să guvernezi.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE