"Vreau să fiu european, nu sovietic“
– sau despre cum, în Est, a fi pragmatic înseamnă să nu fii pragmatic –
● „Noi am rezistat o iarnă întreagă în frig, fără gaz, electricitate şi mîncare“, zice preşedinta Lituaniei, ziariştilor adunaţi la Vilnius. Sînt 1000 de ziarişti acreditaţi, în micul oraş german de limbă lituaniană, care zbîrnie de delegaţii oficiale. Ministrul de Externe suedez Carl Bildt este întrebat, la Conferinţa Societăţii Civile, dacă Parteneriatul Estic (PaE) este un succes sau un eşec. Bildt a fost unul dintre cei doi părinţi fondatori, împreună cu ministrul Sikorski al Poloniei (Traian Băsescu crede că şi el a fondat PaE, dar numai el crede asta). Bildt se arată uşor afectat de întrebare, şi zice: „Păi, nu vedeţi cîţi ziarişti… am reuşit să punem Estul pe agenda UE.“
● Înţepătura preşedintei Dalia Grybauskaite era îndreptată spre preşedintele ucrainean Victor Ianukovici. Joi seara a avut loc cina oficială şi, înainte de asta, un cocktail. Vineri urma summitul în sine, dar de obicei deciziile mari se iau la cină. Vineri dimineaţa a apărut deja pe YouTube un filmuleţ interesant. În mod clar provenea de la organizatori, pentru că era filmat cu camera care se plimbă la cocktail printre invitaţi, şi nu se plimbă oricine, nici măcar ziarişti, aşa, la liber, printre şefi de stat care discută relaxaţi, cu paharele în mînă. Singura dilemă era dacă filmul a fost dat dinadins de organizatori sau s-a scurs. În el sînt nişte discuţii (abia se aude, dar pricepi ideea) interesante. În primele imagini, straşnica doamnă din Lituania îl primeşte pe Ianukovici la poza oficială. Îşi dau mîna. Feţe îngheţate amîndoi. Urmează apoi secvenţele de la cocktail. În prima – Barroso, Ianukovici şi lituanianca. Barroso, volubil, vorbeşte tare, îi zice lui Ianukovici că acordul acela era o şansă pentru Ucraina. Pare uşor ridicol, cu veselia lui. Cadrul e mişcat, camera se plimbă, revine la grup. Lituanianca şi Ianukovici încep să vorbească în rusă. Barroso se retrage, jenat. Doamna pare că îi zice ceva la modul: hai, frate, mai facem o încercare? Apare Angela Merkel lîngă ei, salută scurt şi îl ia tare: „Aşteptam mai mult de la dumneavoastră.“ Două doamne blonde, puternice, cu mai mult de un cap mai scunde decît Ianukovici. Vorba lui Sorin Ioniţă, care a comentat la mine pe Facebook, unde am pus filmuleţul: l-a luat dirigintele la rost pe plăvan. Ianukovici se fîstîceşte, îşi caută greu cuvintele (nu vorbeşte engleză, are un traducător lîngă el, femeile par a nu înţelege clar ce zice). Se pare că dă o explicaţie – că Rusia l-a presat, că situaţia economică e grea, că de trei ani a fost lăsat singur să facă faţă presiunii Moscovei. La asta răspundea apoi preşedinta Lituaniei, zicînd că ei au îngheţat o iarnă. Înapoi la scenă – Ianukovici îndrugă scuzele cu ochii fugind în toate părţile, scărpinîndu-se nervos pe sub ochi. La un moment dat, Merkel face un gest spre traducător, să se dea mai încolo. Acela pare uimit şi se dă în spate. Merkel îi zice ceva lui Ianukovici, nu se aude, nu se ştie în ce limbă, nu se ştie ce. Din micile drame ale unui summit mare.
● Şi Dalia Grybauskaite şi Viktor Ianukovici au fost pionieri, apoi cetăţeni ai Uniunii Sovietice. Dar par a veni din lumi diferite. Lituania chiar a îngheţat o iarnă de frig. A fost prima dintre republicile sovietice care şi-a proclamat independenţa faţă de URSS. Şi asta chiar sub conducerea partidului comunist lituanian. Gorbaciov a trimis trupele speciale să recucerească Televiziunea din Vilnius, s-a lăsat cu morţi, situaţia a grăbit destrămarea URSS. Şi, de atunci, Lituania e mereu în ţinta Moscovei. Anul acesta e rîndul brînzeturilor. O industrie puternică în Lituania, încă de pe vremea URSS, ruşii au nostalgia brînzei lituaniene. Jumătate din exporturile de lactate merg în Rusia. Dar anul acesta, celebra agenţie de norme sanitare a Rusiei, cea care găseşte lipsuri ba în vinul moldovenesc, ba în ciocolata ucraineană, a găsit defecte şi în brînza lituaniană. Într-o lume obsedată de alimente sigure şi în nevoie de standarde fito-sanitare, ruşii au patentat standardele fito-geo-politice.
● Vilnius reacţionează mereu cu îndrăzneală şi cere solidaritate de la UE. Şi chiar o primeşte. Comisia a declanşat o investigaţie-mamut împotriva Gazprom, plecînd de la preţul şi contractele abuzive impuse Lituaniei. A extins apoi investigaţia şi la Estonia, Polonia, Cehia şi Bulgaria. Eu sper să o extindă şi la Moldova, dat fiind că e membră a Comunităţii Energetice Europene, şi am propus asta într-un raport, să vedem ce ecou va avea. Investigaţia asta (DG Competition e aşteptată cu un raport în primăvară) are potenţialul de a schimba modelul de afaceri al Gazprom în Europa, impunînd preţuri flexibile în timp, interzicerea clauzelor de revînzare şi accesul altor companii la reţelele de distribuţie.
● Şi totuşi, ce au lituanienii ăştia de s-au apucat să îngheţe iarna şi să rămînă cu brînza nevîndută? Aparent, nu are nici o logică. De ce să faci aşa ceva? Dacă acolo e piaţa, dacă de acolo îţi iei energia, nu trebuie să gîndeşti pragmatic? Nu cînd ai un proiect de ţară. Şi asta e esenţial. Există două feluri de oameni politici în ţările astea din Est: ăia care au o viziune pe termen lung, şi isteţii, descurcăreţii, pragmaticii. Ăia care nu se entuziasmează „ca proştii“. Asta se numeşte politică multivectorială, în limbajul enervant al pseudoştiinţei numite geo-politică (de fapt, colecţii de baliverne sforăitoare, la fel de ştiinţifice ca şi horoscopul). Politica multivectorială zice că trebuie să fii flexibil, să nu faci obsesii pentru o parte sau alta, trebuie să fii „pragmatic“ şi să fructifici avantajele unde apar. Să nu superi pe nimeni definitiv, să nu iubeşti pe nimeni complet. Să nu amesteci pasiunea cu afacerile, nici idealurile cu proiectele de ţară. Evident, pentru şcoala asta, a avea valori şi a le promova, a lua decizii şi a face alianţe în funcţie de valori e ceva ruşinos. Mai trivial spus, ei aplică riguros sintagma „dacă eşti miel blînd, sugi la două oi“. Şi la europeni, şi la ruşi.
● Lituanienii nu au fost pragmatici în anii 1990, cînd le tăiau ruşii gazul. Nici românii nu prea au fost pragmatici cînd au pornit-o spre UE. Şi nici moldovenii, acum. De fapt, lupta între ăia cu proiect şi ăia pragmatici s-a dat în fiecare ţară, doar că au diferit proporţiile. În Ucraina, cei cu proiect au fost mereu prea slabi. Şi nu ar trebui să ne uităm foarte de sus. Dacă în 1996 nu cădea Ion Iliescu, s-ar putea ca acum la Vilnius să fi avut şi noi un preşedinte care să zică: voi cît daţi, că ruşii dau atîta? Mi se poate spune: Iliescu a fost cu pactul de la Snagov, din 1995, cînd s-au decis toţi că vor în UE şi NATO. Da, cînd una dintre oile de muls e puternică şi cealaltă la pămînt, pragmaticii sînt în derută. Şi Voronin a vrut spre UE, în 2003, cînd UE părea puternică, şi Rusia nu. Apoi, s-a schimbat la loc. Apoi iar. Şi acum iar. La fel şi Ianukovici.
● Ministrul polonez de Externe, Sikorski, spunea la Vilnius ceva de genul: în 1990, ucrainenii trăiau mai bine decît noi, polonezii. Acum, situaţia s-a inversat dramatic. Ceva greşit s-a întîmplat cu ţara asta, aţi pierdut prea multe oportunităţi. Acesta este paradoxul aşa-numitului pragmatism multivectorial: fugind după chilipiruri pe termen scurt, îţi ratezi proiectul de ţară. Polonezii nu au fost pragmatici cînd şi-au propus să adere la Vest. Acum, fac politica Vestului în Est. Ucraina a avut mereu lideri mai pragmatici, mai pricepuţi la chilipiruri. Au tratat relaţiile internaţionale ca la ca tîrg – vorba lui Traian Băsescu. Şi totuşi, ucrainenii trăiesc mai prost decît polonezii, ruşii – mai prost decît lituanienii şi cei din Moldova mai prost decît cei din România. „Pragmaticii“ şi-au trădat, de fapt, poporul. Şi e cazul să punem cuvîntul între paranteze. Pentru că vorbim, de fapt, despre bişniţari.
● Cînd comuniştii lituanieni îşi proclamau independenţa faţă de URSS, comuniştii moldoveni rămîneau mofluzi că li se destrăma soyuz-ul văzînd cu ochii. Mircea Snegur a avut rolul său în fondarea statului independent care acum este Republica Moldova, dar nu se poate spune că a avut iniţiativă. URSS s-a prăbuşit din interior după puciul de la Moscova şi abia apoi s-a declarat Moldova independentă. Acum, la Vilnius, fiica lui Mircea Snegur spune că Moldova doreşte să întreţină relaţii bune şi să facă comerţ şi cu UE, şi cu Rusia, dar că drumul său e ferm spre UE şi că e pregătită să reziste presiunilor Rusiei. Natalia Gherman este fiica lui Mircea Snegur. Şi ministrul de Externe al Moldovei, care a parafat la Vilnius Acordul de Asociere la UE. Zici că un povestitor a pus cu mîna coincidenţa asta: generaţia tatălui a făcut o ţară, slabă, amărîtă, din cioburile imperiului. Generaţia fiicei e cea care are, în sfîrşit, un proiect.
Am ţinut musai să transcriu ceva din ce s-a spus la Vilnius, pentru prietenii mei din Moldova. Bildt: „Uitaţi-vă la istoria UE. Toate democraţiile europene care au bătut la uşa UE au fost primite, pînă la urmă. Mereu a fost opoziţie din interior. Mereu. Şi la Suedia s-au opus unii din Parlamentul European. Mereu a fost aşa.“ Sikorski: „Şi Polonia a fost la fel, în primul acord cu UE, după 1990, nu am avut nici o promisiune de aderare. Ba chiar ni s-a spus că nu se va întîmpla. Şi noi am zis că e scopul nostru unilateral, că ne propunem să aderăm. Şi am făcut-o. Ucraina ar fi avut, prin Acordul de Asociere, mai mult decît am avut noi atunci. Deci, faceţi-o, asumaţi-vă ca obiectiv şi se va întîmpla.“
● În aeroportul din Varşovia, unde scriu acest articol, tocmai încep ştirile. Poliţia intră peste demonstranţii de pe euromaidan, la Kiev. Chelnerul dă sunetul mai tare şi lumea din cafenea ridică capul spre ecran. Pentru Polonia, Ucraina a fost premiul cel mare şi l-a ratat la mustaţă. „Vreau să fiu european, nu sovietic“; „Dragă Europă, apără-ne de mafia rusească“; „Trăiască UE, Viva la Vida“; „Vrem Europa, vrem democraţia“; „Ucraina este Europa“ – pancarte de la Kiev şi Liov. „Drapelul european este la modă“, titrează cotidianul Den, preluat de Presseurop. Spune asta Irina Diadenko, responsabila cu Relaţiile Publice a oraşului Sumi (est), unde drapelul european din faţa primăriei a fost subtilizat de trecători. Ziarul vorbeşte cu mai mulţi fabricanţi de drapele, care constată toţi o creştere a cererii pentru cele albastre cu steguleţe. Cine sînt oamenii ăştia care fură drapele europene? Sînt cealaltă parte a Ucrainei, care are un proiect. UE se vede mai bine din afară decît dinăuntru. De cînd sîntem membri, ne-am setat altfel agenda europeană. Sîntem nervoşi pe tema ratei de absorbţie sau iritaţi de Bruxelles că nu ne-a favorizat pe tema Nabucco, contra italienilor care au licitat mai bine, iar mediul de afaceri se întreabă ce-o fi cu directiva pe raportarea nonfinanciară. Sîntem dincolo de gard, în proces de relaxare. Uităm, încet-încet, ce proiect civilizaţional a fost UE pentru noi. Nici nu ne dăm seama că încă este. Dincolo de graniţa civilizaţională, de la Kiev, Liov şi Chişinău, proiectul de ţară încă se joacă. Oamenii ăia simt că UE ar face diferenţa. Foarte probabil, nu-i va salva de mafia rusească, dar altă soluţie mai bună la care să se gîndească nu există.