Victime, procurori şi idioţi morali
● „Ofiţerul politic (Lupu) şi comandantul Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu i-au dat îngrijire medicală. Intrau şi aruncau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am supravegheat celula prin cele şase găuri, pe care le făcusem cu o sîrmă în uşă... Dacă n-aş fi fost de faţă această mărturie n-ar exista. Acum, cînd sînt în lumea liberă, am datoria să anunţ acest asasinat pe care l-a săvîrşit comandantul Vişinescu. Strigătele: «Fraţilor, aici este Ion Mihalache. Mă omoară!», au răsunat în tot celularul. Această crimă nu poate fi uitată.“ Din mărturia lui Ovidiu Borcea, publicată de Cicerone Ioniţoiu (şi republicată de Gândul). Ion Mihalache este astăzi un bulevard în centrul Bucureştiului. Doar întîmplarea face ca Vişinescu, comandantul, să nu locuiască pe Bulevardul Mihalache. Vişinescu stă în alt bloc central şi primeşte o pensie mare. Gândul ni l-a arătat săptămîna trecută salutînd drăgălaş, ploconitor, o doamnă cu copil. Numele lui se află pe o listă de 35 de foşti comandanţi de penitenciare politice, cărora Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc le-a făcut plîngeri penale.
● Pe Ovidiu Borcea, cel care a depus apoi mărturie, Vişinescu l-a dus la subsol şi l-a bătut cu cureaua pînă la sînge, ca să spună ce a vorbit cu ceilalţi deţinuţi prin codul Morse, lovind în peretele celulelor. Asta îşi amintea Ion Diaconescu, fostul lider ţărănist. Tot Diaconescu îşi aminteşte, într-un interviu, că l-a întîlnit pe Vişinescu după ce a ieşit din puşcărie: „Vai de mine, domnu’ Diaconescu, zice, eu care-am avut sub comanda mea atîţia deţinuţi te ştiu perfect, iar dumneata la Rîmnicu Sărat şase ani de zile ai avut un singur comandant şi nu mai mă cunoşti.“ A se reţine cinismul şi neruşinarea: Vişinescu nu se ascunde, îi aminteşte el lui Diaconescu cine este şi ce funcţie a avut. După Revoluţie, Diaconescu a fost parlamentar, mulţi ani la rînd, şi şef al Camerei Deputaţilor. În toată această perioadă, victimele au umblat pe aceleaşi străzi cu călăii. Victimele chiar ajunse la putere nu au avut ce le face călăilor pentru că urmaşii şi complicii călăilor au fost mereu mai puternici.
● Un amic care a studiat problema îmi face o radiografie a situaţiei juridice. În cazul omorului deosebit de grav, de care sînt acuzaţi Vişinescu şi ceilalţi, prescripţia a intervenit după 20 de ani, deci cîndva în anii ’60-’70. Prescripţia este o regulă care ar trebui să-i protejeze pe oameni de abuzuri: dacă statul nu a fost în stare să probeze că eşti vinovat, timp de x ani, nu o mai poate face ulterior. Nu e clar însă ce se întîmplă dacă statul nu vrea să demonstreze că eşti vinovat. Monica Macovei şi Sever Voinescu au reuşit să treacă prin Parlament o lege prin care prescripţia nu se aplică infracţiunilor foarte grave. Însă legea respectivă nu se aplică retroactiv, deci se aplică doar perioadelor de prescripţie care curgeau la momentul adoptării legii. Crimele de la Revoluţia din 1989 nu se vor prescrie – Ion Iliescu poate să doarmă neliniştit. Juriştii IICMER argumentează acum că prescripţia nu li se poate aplica celor 35 pentru că statul comunist a împiedicat înfăptuirea justiţiei. Este un argument logic. Rămîne însă problema – spune amicul meu – că, şi dacă procurorii vor accepta acest argument, tot au trecut 20 de ani şi după Revoluţie. Ar însemna o dublă condiţionare: prescripţia ar curge din momentul 1989 + ar trebui să intre sub incidenţa legii Macovei-Voinescu, pentru a putea fi trimişi în judecată.
● Cred însă că ar trebui să gîndim chiar mai îndrăzneţ. Prescripţia ar trebui să funcţioneze atunci cînd procurorii înşişi vor să ancheteze. Procurorii români nu au vrut, nici după 1989, să o facă. Ion Iliescu a avut trei mandate, în această perioadă, şi putere deplină asupra justiţiei, pînă la reforma din 2003. Cînd Vişinescu turna apă rece iarna peste Ion Mihalache, Ion Iliescu era şef al tineretului comunist. Despre ce voinţă a statului român de a urmări vinovaţii vorbim? Simpla invocare a prescripţiei în aceste cazuri reprezintă un abuz de drept. Tot Gândul arată că, între 2006 şi 2009, IICCMER a sesizat Parchetul în cazul a nu mai puţin de 300 de persoane. Toate sesizările au fost respinse, cele mai multe invocînd prescripţia. Practic, nici un torţionar nu a ajuns în faţa judecătorului pentru că procurorii au acţionat ca un filtru de blocaj. În cazul lui Gheorghe Enoiu, şeful Direcţiei Penale a Securităţii, Parchetului i-a luat trei ani ca să răspundă la sesizare. A răspuns la jumătate de an după ce Enoiu murise. De moarte bună, în patul său, cu pensia intactă.
● Observ că, la recentele numiri ale procurorilor de la Parchetul General, nu s-a vorbit deloc despre crimele torţionarilor comunişti. Ne-am concentrat cu toţii pe DNA, încercînd să salvăm ce se poate salva acolo. DNA are 120 de procurori, care au produs unde de şoc în sistemul instituţional corupt din România. Procurorii DNA s-au autoselectat – cei curajoşi şi cei care nu se pot obişnui cu logica „asta e“ au aplicat să lucreze la DNA. În toată această perioadă, Parchetul General, unde sînt restul procurorilor din România, a scăpat de atenţia publică. Cine, de fapt, reprezintă interesul statului român pentru a-i ancheta pe torţionari? Procuratura ar trebui să facă asta. Dar nu o face. IICMER este o instituţie mică şi marginală în sistemul puterii şi nici nu face parte din instituţiile justiţiei. Procuratura ar trebui să stea pe capul IICMER, să-i ceară dovezi. În schimb, Procuratura blochează sesizările. Dacă Procuratura şi-ar asuma logica IICMER – prescripţia nu poate fi aplicată pentru că statul comunist a blocat anchetarea –, atunci ar trebui să argumenteze asta în faţa unui judecător. Dacă judecătorii români decid că torţionarii comunişti se bucură de prescripţie, voi considera decizia idioată, dar va fi decizia unui judecător şi basta. Dar nu mă pot împăca cu ideea că reprezentantul statului, procurorul, care ar trebui să fie interesat în pedepsirea torţionarilor, decide el însuşi că nu e cazul să-i deranjeze. Îmi pare rău că nu am atras atenţia asupra problemei atunci cînd actualul Procuror General a fost audiat în CSM, cînd era candidat. Ar trebui ca de acum înainte să ţinem cont de asta la fiecare numire la conducerile Procuratorii. Ar trebui să ştim ce gîndesc aceşti oameni despre torţionarii comunişti şi dacă vor merge înainte cu justiţia pentru victime.
● 300 de sesizări făcute pînă în 2009, alte 35 făcute de IICMER la începutul acestui an. CNSAS publică pe site-ul său dosare, nume de securişti şi poveşti ale victimelor (arhivele CNSAS sînt o mină de aur pentru cei interesaţi de subiect, slab folosită). Şi totuşi, emoţia publică a fost stîrnită, acum, de cazul Vişinescu. Grupuri de ziarişti care îl aşteaptă la ieşirea din bloc, ştiri în prime-time, dezbateri. Ce se întîmplă? De ce la acest caz, de ce acum? A fost vorba şi de comunicarea excelentă. Gândul – prin Biro Atilla şi Marian Sultănoiu – a preluat informaţiile de la IICMER şi le-a dus mai departe. L-au găsit pe Vişinescu şi au pus povestea vieţii bătrînului jovial împreună cu povestea vieţii anterioare, de călău care îl bătea pe Mihalache cu biciul. Publicul a avut o poveste cap-coadă. Şi nu mai era ceva de demult şi de departe – criminalul era printre noi, ne saluta copiii politicos. Povestea a fost excelent spusă, pentru publicul de virale.
● Dar cred că deja vorbim şi de un altfel de public. Cei care au acum 30-40 de ani erau copii la Revoluţie. Nu au trebuit să plece capul şi nici nu simt vreo vinovăţie. Sîntem prima generaţie pentru care gîndirea în alb şi negru e confortabilă. Nu avem nici o vinovăţie de camuflat. Nu avem de ce să ne întrebăm: dar eu de ce nu am zis nimic împotriva lui Ceauşescu? Pentru noi, prizonierii politici nu sînt o reamintire a propriei laşităţi. Pentru că eram prea mici ca să fi putut măcar să fim eroi. Îi putem urî plenar pe torţionari, pe securişti, pe miliţieni, pe secretarii de partid, pe activişti – pentru că nu am avut ocazia să ne fie frică de ei şi nu trebuie să ne reamintim că am tăcut în faţa lor. Putem iubi victimele torţionarilor pentru că ne place să credem că şi noi am fi rezistat comuniştilor. Şi, spre deosebire de părinţii şi bunicii noştri, nu avem nici o amintire personală care să ne contrazică acest eroism de care ne simţim în stare. De aceea este o tîmpenie să spui că este prea tîrziu. De fapt, denazificarea Germaniei a avut loc doar la suprafaţă în anii ’50, impusă cu forţa de americani. Această primă etapă de decomunizare nu a avut loc în România pentru că nu avea cine să o impună în România lui Ion Iliescu. Adevărata denazificare a avut loc abia în anii ’60 şi a fost făcută de cei care erau adolescenţi cînd a murit Hitler – ei nu aveau de ce să se întrebe: chiar nu am ştiut despre lagărele morţii? Decomunizarea României abia urmează.
● Ca şi desecurizarea. Securitatea are apologeţii ei mereu vizibili. Pentru ăştia, Securitatea a fost un instrument patriotic. Pentru ei, nu contează ce s-a întîmplat în anii ’50, Securitatea a devenit cumva ulterior un instrument de bine, se opunea şi ruşilor, deci a fost OK. Filmul cu Pacepa de săptămîna trecută a fost un fel de hîrtie de turnesol. Cumva-cumva, agenţii de PR ai Securităţii ajung în funcţii pe lîngă oamenii puternici. Ion Iliescu îl avea pe Ioan Talpeş, Traian Băsescu îl are pe Iulian Chifu. Băieţii se reactivează atunci cînd onoarea Securităţii se cere salvată.
● Ca la orice vîlvă publică, idioţii morali nu puteau lipsi. Antena 3 îi compară pe torţionarii comunişti cu DNA. Deoarece şefii lor sînt anchetaţi pentru şantaj (un şantaj în care ei erau scule), ziariştii de acolo au comparat cazul Vişinescu cu deranjul lui Dan Voiculescu. Mogulul e un fel de Ion Mihalache. Va avea bulevard în Bucureşti atunci cînd Revoluţia borfaşilor (termenul lui Dan Tapalagă) va triumfa. Iar scîrbitul genetic Costi Rogozanu se arată sictirit şi de chestia asta cu torţionarii: îl enervează că vorbim despre ei, în loc să vorbim despre abuzurile băncilor.
facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE