Un oraş asasinat: Bucureştiul
A apărut de curînd o carte-album care ar trebui să tulbure toată suflarea bucureşteană şi naţională, dacă mai există în noi vreo urmă de interes pentru identitatea noastră, pentru memoria autohtonă, pentru valori, bun gust şi bună-cuviinţă. E vorba despre o amplă colecţie de fotografii realizate clandestin, pe la mijlocul anilor ’80, de un tînăr student al facultăţii de Istoria şi Teoria Artei. Studentul, Cristian Bonciocat, a murit în 1986, la vîrsta de 22 de ani. Dar a reuşit, cu un zel şi cu o pricepere ieşite din comun, să alcătuiască o sfîşietoare arhivă vizuală a Bucureştiului aflat în curs de demolare, pe vremea marelui şantier al „Casei Poporului“. Fundaţia Ines, care a tipărit volumul cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România şi al Administraţiei Fondului Cultural Naţional, merită toate felicitările, alături de cei care au contribuit la finalizarea lui: Şerban Bonciocat, Hanna Derer şi Corina Popa. E un fel de continuare, după 100 de ani, a unui efort asemănător (Bucureştii ce se duc), datorat lui Henri Stahl. Avem tradiţii! Sîntem de mult campioni ai nepăsării de sine, ai sinuciderii culturale. Dărîmarea Văcăreştilor sub Ceauşescu a fost doar actul final al unei operaţiuni începute de Alexandru Ioan Cuza, care a transformat mînăstirea în puşcărie…
Parcurgerea cărţii provoacă sentimente amestecate, de la entuziasmul faţă de frumuseţea şi farmecul unora dintre monumentele fotografiate, la furia pentru demolatori şi la disperarea dinaintea unui inepuizabil „ghinion istoric“. Ghinion? Dar autorii crimei erau concetăţeni ai noştri, experţi în discursul patriotard şi în apologia „poporului“, iar martorii fenomenului eram noi înşine, care abia dacă am produs mărunte mîrîieli de culise.
M-am gîndit neîncetat, în timp ce răsfoiam cartea aceasta, la nostalgiile iresponsabile, amnezice, grobiene, ale celor care vorbesc despre „lucrurile bune“ oferite patriei de regimul comunist: blocuri, metrou, fabrici etc. Să facă bine să-şi poarte privirile peste martorii suprimaţi ai acestor „beneficii“. Să facă bine să reflecteze, o clipă, la grimasa urbană rămasă în urma buldozerelor care au ras de pe faţa pămîntului o cincime din suprafaţa Capitalei. Şi la destinele celor evacuaţi. Şi la atmosfera specifică, seducătoare, a unor cartiere care, spre deosebire de cele care le-au înlocuit, aveau chip, aveau biografie, aveau capacitatea de a întreţine memoria locului şi a oamenilor.
Am constatat că există şi oameni „civilizaţi“, unii dintre ei chiar arhitecţi, dispuşi să „argumenteze“ inevitabilitatea crimei: decrepitudinea clădirilor, insalubritatea lor, fatalitatea unei „lucide“ invazii a noului etc. Sînt tot atîtea moduri de a ambala convenabil oportunismul, interesul personal, lipsa de caracter, cultura istorică precară. Avem şoareci în Piaţa Matache? Să dărîmăm halele! Avem faţade neîngrijite? Să dărîmăm casa! Nu avem bani să restaurăm clădiri de patrimoniu? Să le dăm pe mîna unor intermediari veroşi care să le lase să se prăbuşească, înlocuindu-le, apoi, cu plombe lucrative de sticlă şi oţel.
Cartea despre care vorbesc ar trebui să se constituie într-un pomelnic al nevredniciei şi al netrebniciei noastre. Ar trebui să păstrăm, zi de zi, cîte un moment de reculegere pentru o lungă listă de „eroi ai neamului“ de care nu-şi mai aminteşte nimeni: zona Izvor-Uranus, Străzile Sapienţei, Puţul cu Apă Rece, Sfinţii Voievozi, Mihai Vodă, Sfinţii Apostoli, Alexandru Orăscu, Ceres, Proserpina, Fonteriei, Ecoului, Minotaurului, Meteorilor, Arionoaia, Salvatorului, Ion Ţăranu ş.cl. Şi ar trebui să dăm unei străzi – dacă se poate cu înfăţişare decentă – numele lui Cristian Bociocat.
Lucrul cel mai grav este însă altul: crima continuă. Aud lucruri amuţitoare despre proiecte „urbanistice“ care privesc zona Dorobanţi, vecinătatea Atheneului, zona Primăverii ş.a. Interpelat pe teme de acest gen, dl primar general face o declaraţie jenantă: „Nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea!“ Nu, domnule primar general, dumneata nu trebuie să dai satisfacţie lui X şi lui Y, nu trebuie să mulţumeşti pe nimeni în mod special. Dumneata trebuie să dai satisfacţie oraşului de care te ocupi, amintirilor lui, patrimoniului lui. Şi, nu în ultimul rînd, onoarei dumitale: stai pe scaunul pe care a stat Barbu Ştefănescu-Delavrancea. Nu te purta ca şi cum ai fi urmaşul – ceva mai ’oţ – al lui Gheorghe Pană.