Un alt fel de preşedinte
Remarcam săptămîna trecută că realegerea lui Herman Van Rompuy ca preşedinte al Consiliului European nu a fost deloc ştire. Şi nu doar în presa din România autistă şi la evenimente externe, şi la evenimente care implică prea mulţi domni în costume şi prea puţine domnişoare fără costum. În schimb, această presă a acordat o atenţie specială unui domn la costum care nu ocupă vreo funcţie deosebită în acest moment, alta decît aceea de a fi el însuşi: Tony Blair. Şi aşa ne aducem aminte că, atunci cînd se analizau candidaţii dintre care urma să se aleagă primul preşedinte al Consiliului European, numele lui Blair a fost intens vehiculat. Şi intens contestat. Era o ultimă tentativă de a face din acest post ceva mai mult decît compromisul instituţional la care se ajunsese în textul Tratatului şi pe care vi l-am descris data trecută. Adică, formal, viitorul preşedinte ar fi avut tot rolul de a stabili agenda şi de a facilita consensul, dar aici intervenea greutatea personajului. Una este ca turul telefoanelor spre liderii guvernelor naţionale să fie făcut de un fost premier belgian despre care abia se auzise în restul ţărilor europene, şi alta de către un fost premier britanic care a reformat întreaga mişcare de stînga europeană, a pornit cîteva intervenţii umanitare (sau războaie, cum vreţi) care au schimbat faţa lumii şi a fost unul dintre motoarele principale ale marii extinderi a UE spre Est. Pentru că aşa cum unii şi-au amintit prin România că îi datorăm şi lui Tony Blair închiderea negocierilor de aderare, amintirea respectivă există şi prin alte state din Est.
Deci, ideea ca Blair să devină primul preşedinte urma să compenseze prin greutate politică personală lipsa de greutate instituţională a postului. Dar nu a fost să fie. Care să fi fost cauza? Cea mai la îndemînă explicaţie ţine de controversele din jurul persoanei sale. Îi era reproşată intervenţia din Irak, care atunci arăta mai rău decît arată astăzi. Îi era reproşat faptul că e britanic, deci din ţara aceea eurosceptică. Îi era reproşat de la dreapta că e de stînga şi de la stînga că nu mai e de stînga. Nici unul dintre aceste reproşuri nu a fost serios, ci doar pretexte. Intervenţia din Irak a avut motive principiale serioase. Cu care poţi sau nu să fii de acord, iar dacă nu eşti de acord, e onest să spui că a fost o greşeală, nu un scenariu malefic aplicat de personaje apocaliptice. Faptul că e de bonton să te strîmbi automat cînd vine vorba despre Bush, şi Irak nu face din strîmbătura respectivă un semn de inteligenţă, tot strîmbătură de modiste intelectuale rămîne.
Apoi, e drept că Blair a condus o ţară eurosceptică. Tot atît de drept este că a fost cel mai pro-european dintre toţi premierii acelei ţări. Şi e foarte uşor să fii pro-european în ţări furibund pro-europene – ca Franţa, Germania sau România. Probă de curaj e să fii pro-european contra curentului dominant din ţara ta. Deci, britanitatea sa ar fi trebuit să-i accentueze lui Blair europenitatea, nu să o submineze.
Cît despre dreapta-stînga, aici e chiar mai simplu. Blair şi a lui Noua Stîngă au adus stînga politică la raţiune şi au învăţat-o să pună oamenii reali înaintea principiilor rigide. Faptul că e atît de contestat de stînga intelectual-universitară nu e de mirare. Stînga intelectual-universitară înseamnă o adunătură de tipi care-i urăsc pe oamenii reali şi iubesc principiile rigide. De asta stînga intelectual-universitară (categoria „martorii lui Zˇizˇek“ – ca să fie mai clar despre cine vorbesc) arată ca un animal primitiv în lumea de după Blair, un fel de ornitorinc care supravieţuieşte în mod misterios, deşi este prea lent pe uscat şi prea gras în apă. Blair nu a dus stînga spre dreapta, aşa cum îi reproşează martorii lui Zˇizˇek. Blair a scos stînga veche din mocirla ideilor puţine şi fixe. Ca să dau un exemplu concret cu mare relevanţă în România acestui moment: alegerea şcolilor. Vechea stîngă zice că egalitatea bate libertatea, indiferent de cîţi oameni suferă, deci zice că părinţii nu trebuie să aleagă şcolile pentru copiii lor, că dacă se întîmplă aşa atunci unele şcoli devin mai bune şi altele mai proaste, că se creează segregare socială. Oamenii reali – aşa ca Gabi Giurgiu al nostru – nu înţeleg în ruptul capului de ce ar trebui ca o idee fixă să fie mai importantă decît soarta propriilor copii. Şi preferă deci să aleagă ei. Cînd nu pot alegere legală, recurg la mijloace legitime de corupere a sistemului. Cu alte cuvinte, guvernul de dreapta al României din anul 2012 a conceput o politică de educaţie socialist-învechită. Încă un semn că distincţia stînga – dreapta e mai puţin importantă în lumea actuală decît distincţia nesimţire etatistă – bun-simţ uman. Noua stîngă a lui Blair zice ceva de genul: dacă oamenii vor să aleagă ei singuri şcolile, atunci îi lăsăm şi încercăm apoi să facem politici speciale pentru şcolile defavorizate, să plătim profesorii mai bine acolo, să acordăm burse speciale, astfel încît să nu le lăsăm baltă. E de mirare că noua stîngă a fost un succes politic-electoral fulminant peste tot unde a fost adoptată? Şi aşa ajungem la clivajul stînga intelectual-universitară vs stînga politică. Dacă martorii lu’ Zˇizˇek îl urăsc la modul personal, la nivelul politicienilor de stînga Blair este încă popular. Faptul că Victor Ponta spune că a învăţat cum să facă politică de la Tony Blair nu e, din nou, o excepţie. Potenţialul electoral al ideilor New Labour rămîne în continuare fantastic. Oamenii au fugit de vechea stîngă pentru că le cerea sacrificii personale de dragul unor idei generale (care oricum eşuau). Noua stîngă nu le-a mai cerut asemenea sacrificii, s-a împăcat cu oamenii aşa cum sînt ei în realitate. Faptul că stînga nu a profitat politic de pe urma crizei economice nu contrazice ce spun eu mai sus. Pur şi simplu, noua stîngă a fost asaltată de ornitorincii vechii stîngi, nu atît în partide, cît în spaţiul public: aha, v-am spus noi – capitalismul e rău; uitaţi ce s-a întîmplat, trebuie să întoarcem volanul şi să mergem spre înapoi. Problema e că o criză economică provocată de bule de creştere explozivă nu confirma ideile fixe ale ornitorincilor, pur şi simplu discuţia era la alt nivel.
Revenind la momentul candidaturii lui Blair la Preşedinţia Consiliului European, faptul că adusese stînga în modernitate era de fapt un avantaj la nivel politic, acolo unde se făcea alegerea. Dar nu a fost să fie. Şi aşa mă întorc la întrebarea de bază: a fost respins Blair pentru că fusese cu Bush, pentru că era prea britanic, pentru că era de stînga? Nu cred. Atunci dezbaterea s-a dus pe aceste teme. Şi s-au avîntat cei care dezbăteau în argumente pro sau contra acestor idei (cum am făcut şi eu mai sus). Doar că dezbaterea reală era în altă parte. Blair a fost respins nu din cauza persoanei sale, ci din cauza personalităţii sale. După ce se chinuiseră atît să facă din funcţia respectivă ceva cît mai mic ca atribuţii, liderilor naţionali li s-a făcut frică să o dea pe mîna unuia ca Blair. Prea îi putea aduce substanţă personală. Prea putea crea un precedent – indiferent de ce scria în fişa postului, Blair era Blair şi oricine venea după el trebuia să fie din aceeaşi ligă. Deci, pentru a nu spune răspicat că nu sînt pregătiţi pentru un preşedinte al Consiliului din liga lui Blair, şefii de stat au omorît ideea altfel, au scurs la presă diferite idei: staţi aşa, că Blair este prea cu Bush, prea britanic, prea de stînga...