Un (alt) caz cu torţionari - de ce Înalta Curte a decis că nu li se aplică prescripţia

21 august 2013   EDITORIALE ȘI OPINII

În 21 martie 1995, Florica Diamandi a făcut o plîngere penală împotriva lui Nicolae Zotescu, fost procuror militar, şi împotriva lui Mişu Dulbergher (Dulgheru), fost inspector general în cadrul Securităţii. Trecuseră 47 de ani de cînd soţul său, Alcibiade Diamandi, fusese arestat din ordinul celor doi, pe 21 aprilie 1948, pentru „uneltire contra siguranţei statului“. Arestat pe baza unui denunţ anonim şi dus la Rahova. Aici, se spune în plîngere: „Cei doi au exercitat presiuni fizice şi psihice asupra soţului său. După ce acesta s-a îmbolnăvit de malarie, personalul medical care deservea locul de deţinere nu i-a acordat îngrijirea necesară şi tratamentul medical care se impunea, astfel că la data de 09 iulie 1948 – Alcibiade Diamandi a decedat. Cauza morţii, stabilită de medicul şef, fără autopsierea cadavrului – a fost de infarct miocardic. Diagnosticul a fost stabilit în această manieră şi pentru a se ascunde faptele de rele tratamente aplicate celui arestat.“

Doamna Diamandi mai indica, în plîngerea din 1995, martorii care ar trebui audiaţi pentru a confirma cele spuse de ea, între care doi gardieni şi doi colegi de celulă ai soţului său.

„Ulterior, petenta a revenit cu mai multe solicitări pentru obţinerea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală a soţului pentru infracţiunea imputată la data arestării sale sau, eventual, reconstituirea acelei ordonanţe“ mai spune documentul din care tot citez – Decizia numărul 2579 din 7 iulie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Fiţi atent la an: 2009 – 61 de ani după ce Alcibiade Diamandi a fost arestat pe baza unui denunţ anonim, bătut şi lăsat să moară în arest. 19 ani după Revoluţia anticomunistă.

Dar să vedem cum s-a ajuns la momentul 2009. Familia Diamandi e specială pentru că nu s-a resemnat, nu a acceptat logica lui „aşa au fost vremurile“. Asta a făcut-o să dea nas în nas cu sistemul, de-a lungul a mulţi ani chinuitori.

La 25 martie 1995, Parchetul Militar comunică sec că „faptele reclamate au intrat sub incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la prescripţie şi amnistie, astfel că nu mai putem da curs activităţilor de cercetare penală.“ Deci, la 21 martie, Florica Diamandi făcuse plîngerea penală, la 25 martie, procurorul îi spune că nu se poate. Remarcabilă rapiditate: patru zile. Cînd e vorba ca victimelor torţionarilor să li se facă dreptate, dosarele zac la Parchet cu anii. Cînd e vorba să găsească pretexte, procurorul decide rapid: patru zile. În patru zile, se presupune că a studiat dosarele, că ştie cine erau cei acuzaţi şi ştie sigur că statul român a vrut să-i ancheteze pentru crima împotriva lui Alcibiade Diamandi, dar nu a putut dovedi vinovăţia – deci a curs termenul de prescripţie.

Dar, „nemulţumită de soluţia dată de procuror, petenta a invocat că aceasta încalcă prevederile legale deoarece a fost suspendat cursul prescripţiei pe durata existenţei statului totalitar, împrejurare care trebuie asimilată cu forţa majoră.“ Reţineţi acest argument pentru că ne vom întoarce la el.

Familia Diamandi a cerut şi clarificarea situaţiei juridice a lui Alcibiade Diamandi. Printr-o decizie din 16 ianuarie 1998, Parchetul Militar anunţă familia că „fapta imputată acestuia nu este dovedită de probele aflate la dosar, fiind arestat în baza unui denunţ anonim, nu se regăsesc probe care să susţină legalitatea arestării sale.“ Deci, după alţi trei ani, procurorul militar al unui stat care tocmai se agita să intre în NATO confirmă, în sfîrşit, că nu erau probe pentru arestarea lui Alcibiade şi că nu erau probe la dosar că acesta uneltise contra statului socialist, în 1948. Sună ca dracu’: te-ai fi aşteptat ca, dacă tot a învins Revoluţia anticomunistă, să fie un titlu de mîndrie să fi uneltit împotriva statului socialist. Dar să nu fim pretenţioşi. Statul român recunoaşte, totuşi, în 1998, nedreptatea comisă împotriva lui Alcibiade Diamandi. Rămîne să vedem ce face cu torţionarii, pe care s-a decis rapid, în 1995, că nu îi poate ancheta pentru că a curs prescripţia.

Familia atacase decizia iniţială a procurorului militar. Procuratura militară ia din nou cazul la mînă, nu se grăbeşte, aşa că abia în 1998 cere de la SRI dosarul celor acuzaţi de moartea domnului Diamandi. Se descoperă că Mişu Dulbergher (Dulgheru) fusese condamnat, în 1955, la doi ani de închisoare pentru neglijenţă şi că emigrase în Israel în 1984. În 1999, Procuratura militară decide din nou neînceperea urmăririi penale, afirmînd că s-a îndeplinit termenul de prescripţie şi că arestarea lui Dulgheru şi condamnarea sa, în 1995, arată că el nu era protejat de regimul comunist, deci nu sînt motive de suspendare a prescripţiei. Observăm aici că procurorul trece de la general la particular. Mi se pare un pas în hău: de la o poziţie motivată teoretic, valabilă pentru toţi torţionarii – poziţie greşită şi obtuză, dar cu motive universal valabile –, Procuratura militară începe să caute argumente particulare de protejare a fiecărui torţionar în parte.

E însă acesta un argument valabil? Dacă Dulgheru a fost condamnat de comunişti în 1955, mai putem spune că el a fost protejat de statul comunist pentru crimele comise în numele regimului? Reţineţi întrebarea, nu e nevoie să dau eu un răspuns, pentru că a dat justiţia.

Deocamdată sîntem în 1999 şi Procuratura militară zice că nu-i va ancheta pe torţionari. Citim din Decizia Înaltei Curţi: „Împotriva acestei rezoluţii a formulat plîngere Diamandi Constantin, în calitate de fiu şi moştenitor al tatălui său – Diamandi Alcibiade şi al mamei sale Diamandi Florica, decedată ulterior după introducerea sesizării.“

E un moment din acela în care simţi nevoia să te opreşti, să bei un pahar de apă şi să realizezi dramele care se ascund în asemenea documente, după numere de dosare şi numere de rezoluţii: Florica murise. A murit cu conştiinţa faptului că statul român i-a dat în scris că nu îi va ancheta pe cei care i-au omorît soţul. E un moment din acela în care le-ai spune procurorilor: „Domnilor, sînteţi nişte boi, treaba voastră ar fi să ţineţi cu victimele, nu să căutaţi pretexte pentru a nu-i ancheta pe torţionari.“

Deci, Constantin Diamandi, în calitate de fiu al părinţilor săi morţi, merge mai departe şi atacă decizia procurorilor. Ajuns la judecători, dosarul este trimis şi retrimis, preţ de cîţiva ani, între Înalta Curte şi Curtea Militară de Apel. La fiecare termen şi decizie se fac recursuri, iar argumentele devin tot mai complexe.

Ce este de reţinut din hăţişul juridic e că în 2008 şi apoi în 2009, Înalta Curte decide şi reconfirmă că prescripţia a fost oprită: „Cursul termenului prescripţiei este suspendat pe timpul cît o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. (...) Raportînd această dispoziţie legală la situaţia concretă a cauzei s-a constatat că faţă de toate persoanele împotriva cărora este îndreptată sesizarea petenţilor, a fost suspendat cursul prescripţiei.“

Da, aţi citit bine: Înalta Curte a decis în cazul Diamandi că torţionarilor nu li se aplică prescripţia şi că pot fi anchetaţi. Trebuie să mulţumim cu toţii familiei Diamandi pentru perseverenţă, ei au deschis drumul. Existenţa acestei decizii arată că trebuie să fii răuvoitor sau leneş (dacă eşti procuror) pentru a susţine că torţionarii nu pot fi anchetaţi.

Să vedem argumentele Curţii. Cei acuzaţi de moartea lui Alcibiade Diamandi erau militari. Pentru a fi anchetaţi atunci, era nevoie de aprobarea miniştrilor comunişti. Cu alte cuvinte, dacă vreun procuror român din anii 1950-1990 avea ideea de a ancheta pe cineva pentru crimele comuniste (greu de crezut, dar să ne imaginăm), ar fi avut nevoie de aprobarea miniştrilor... comunişti. Este asta o „împrejurare de neînlăturat care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale“ – condiţia cerută de lege pentru suspendarea prescripţiei? Evident că este. Şi asta spune şi Înalta Curte. Deci, prescripţia a început să curgă abia din momentul în care a fost înlăturată această piedică legală, în anii 1990.

Remarcabil e că Înalta Curte ia în considerare şi un alt argument, de ordin istoric, iar aici chiar merită citat pe larg: „Pe lîngă această dispoziţie legală, care a împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoanele reclamate, cît timp au avut calitatea de cadre active ale MAI – DGSS sau procuror militar, corect s-a concluzionat că tragerea lor la răspundere penală nu a fost posibilă, în perioada existenţei statului totalitar comunist, şi datorită poziţiei şi funcţiilor deţinute, iar o dovadă a acestui fapt o constituie şi poziţia adoptată de statul român, la propunerea primului ministru (Ion Gheorghe Maurer), în urma unei anchete efectuate de o comise PCR în 1968, de a nu se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a celor vinovaţi de stabilirea unui regim penitenciar de exterminare (Ion Gheorghe Maurer declarînd că «soluţia cea mai bună este să lăsăm lucrurile să se îndrepte spre prescripţie din punct de vedere juridic, dar să nu luăm o hotărîre, să spunem să nu fie trimis în judecată şi împotriva omului să se ia hotărîri politice. Mai sînt cîteva luni pînă la prescripţie»). Intervenţia politicului în cursul firesc al justiţiei a constituit o cauză de neînlăturat, care a împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale şi faţă de persoanele împotriva cărora s-a formulat plîngere penală în prezenta cauză.“

Avem, deci, în arhive decizia lui Maurer de a nu permite anchete pentru a interveni prescripţia. Şi deşi nimeni nu-i putea ancheta atunci pe torţionari pentru că Partidul Comunist nu o permitea, procurorii români din 1995-2013 se comportă ca şi cum statul român ar fi avut voinţa şi putinţa de a-i ancheta pe torţionari în acei ani. Adică acceptă şmecheria lui Maurer.

Dar, totuşi, cum se face că Dulgheru a fost condamnat în 1955 pentru neglijenţă? Nu era el protejat de aparatul comunist? Şi în acest punct, decizia Curţii este remarcabilă. Constată că Dulgheru a fost general de Securitate şi şeful de cabinet al ministrului de Interne Teohari Georgescu. În luptele interne ale comuniştilor, Dulgheru a căzut odată cu gruparea Ana Pauker, de unde i s-a tras condamnarea. Şi din nou merită să citez: „În opinia Înaltei Curţi, această condamnare a intimatului nu înlătură efectele suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile în care acesta nu a fost tras la răspundere penală pentru faptele sale de «torţionar», ci pentru că a «înşelat» încrederea partidului comunist.“

O decizie justă şi înţeleaptă, chiar dacă întîrziată. Şi care dă liber la anchetat torţionari.

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE 

Mai multe