Zona (crepuscu) doctorală
Marilena devenise doctoranda impozantei profesoare M. Deşi era o fată foarte bine pregătită, se simţea cumva datoare proaspetei sale îndrumătoare ştiinţifice. Ştia prea bine că doamna M. făcea faţă cu greu numeroaselor solicitări de coordonare doctorală, aşa încît faptul de a o fi selectat pe ea, la complicatul examen de admitere, îi crease un apăsător sentiment de îndatorare. A-şi arăta recunoştinţa prin cadouri costisitoare nu intra în discuţie. Nu avea situaţia finanaciară potrivită pentru un astfel de comportament şi, în plus, credea cu toată convingerea că o savantă de talia doamnei M. nu s-ar fi pretat la o asemenea situaţie stînjenitoare. Ar fi dorit să vorbească deschis cu profesoara şi să-i spună, onest, cît de onorată se simţea să lucreze sub îndrumarea ei, dar o anumită austeritate comportamentală a doamnei M. o inhiba din start. Trăia cu spaima copleşitoare că gestul său de gratitudine ar fi fost interpretat drept incalificabilă linguşire.
La prima întîlnire cu îndrumătoarea, doctoranda hotărî, prin urmare, că singurul lucru firesc pe care-l putea face rămînea achiziţionarea unui frumos buchet de flori. Se prezentă, din timp, în faţa cabinetului profesoarei. Cineva care tocmai ieşea (şi care, avu senzaţia, privi cu suspiciune vizibilul colorat buchet floral!) îi spuse să aştepte puţin, întrucît doamna M. se afla într-o convorbire cu doi masteranzi. Marilena se postă dinaintea uşii, destul de îngîndurată. Dacă greşise, cumpărînd aceste flori, de un roşu strident, ce i se păreau acum, deodată, vulgare? La florărie, dădeau impresia de rafinament, dar aici, în Universitate, dezvăluiau ceva insolent şi ieftin, vecin cu trivialitatea pură. Dacă profesoara o va repezi, considerîndu-se jignită? Dacă momentul va arunca o umbră de suspiciune asupra întregului doctorat? Dacă ea, Marilena, nu e, în fond, decît o cercetătoare mediocră, care simte nevoia să se salveze academic prin aceste acte perverse, de „îmblînzire a scorpiei“? Se repezi deodată, într-un impuls iraţional, la coşul metalic de la capătul culoarului şi îngrămădi, brutal, buchetul acolo. Fu invitată să intre, după o vreme, iar profesoara dădu dovadă, neaşteptat, de o naturaleţe reconfortantă. O ascultă cu atenţie, îi oferi sugestii bibliografice utile, îi explică anumite chestiuni tehnice şi o încurajă. Făcu chiar şi vreo două glume. „Austeritatea“ inhibitorie din trecut se dizolvase complet. „Mai ai treabă în Universitate?“ o întrebă, într-un tîrziu, îndrumătoarea. „Nu, am venit doar pentru întîlnirea cu dumneavoastră“, răspunse Marilena. „Bine, atunci hai să ieşim împreună pentru că şi eu mi-am terminat activităţile pe azi!“ Plecară amîndouă în aceeaşi notă relaxată în care decursese întreaga conversaţie. Trecură pe lîngă micul container igienic, unde buchetul floral roşu-ţipător trona abandonat, plin încă de forţă picturală. „Vai – zise doamna M., oprindu-se – ce flori frumoase! Le-a adus precis un student vreunui profesor şi el (ori ea!) l-a aruncat ulterior la coş, deoarece, nu-i aşa, noi, universitarii, nici nu bem, nici nu fumăm flori. Mare, mare ruşine!“
Mutatis mutandis, tînărul şi valorosul anglist Mircea primi îndrumare de doctorat. Multe filoloage năvăliră pe el, solicitîndu-i „un loc“. Cu precădere, o masterandă de an terminal îl tortura cu insistenţele. Femeia se califica intelectual, cu mare dificultate, chiar şi pentru postura masterală, cea doctorală excluzîndu-se de la bun început. Şi totuşi, tînărului anglist i se părea imposibil să zică aşa ceva unui om. Ambiguitatea comportamentală a profesorului o împingea însă pe aspiranta doctorală la gesturi tot mai stranii, menite să-i smulgă celui dintîi mult-doritul accept. Odată, îl zări pe coridor şi se porni să alerge, idiotic, înspre el. Îşi dădu seama, pe parcurs, că galopul ei era, în esenţă, inexplicabil, aşa încît, atunci cînd frînă în faţa speriatului coordonator de doctorate, nu reuşi decît să-i întindă brînzoaica din care luase deja cîteva îmbucături şi să-i spună: „Domn’ profesor, e prînz şi poate n-aţi apucat să mîncaţi. Vă ofer această plăcintă!“. Mircea, desigur, nu avu puterea să refuze, deşi cerul căzuse peste el. Mulţumi confuz, luă aluatul ronţăit pe jumătate şi se îndepărtă mai degrabă şleampăt. Femeia îl însoţi, prelung, cu privirea. Destul cît să-l zărească, la capătul culoarului, cum aruncă brînzoaica la coş. Decise, de aceea, să-i scrie pe seară un mesaj nefericitului anglist. Titlul misivei electronice era e-mail apologetic (fapt care-i accentuă lui Mircea disperarea profesională – masteranda credea că, în limba română, cuvîntul apologetic se leagă semantic de englezescul to apologize/„a se scuza“!) şi suna în felul următor: „Stimate domnule profesor, vă rog să mă iertaţi pentru la prînz! N-am ştiut că nu vă plac brînzoaicele! Cu deosebită stimă, I.B.“. Coordonatorul de teze – intrat în vria unei nebunii temporare – avu cea mai paradoxală reacţie cu putinţă. Dădu reply pe loc: „Lăsaţi brînzoaica! Vă primesc la doctorat. În toamnă, să veniţi să vă semnez fişa de înscriere la admitere“. Zis şi făcut. Doamna se prezentă la colocviul de selecţie în şcoala doctorală. Comisia era formată din trei profesori importanţi, cărora li se adăugă şi Mircea. Fosta masterandă îşi introduse, încrezător, tema de cercetare: „Eu vreau să scriu o istorie a retoricii, stilisticii, lingvisticii anglo-americane, de la origini pînă în prezent“. Preşedintele comisiei o privi pe sub ochelari: „Nu e totuşi cam mult?“. „Pentru mine, nimic nu e prea mult!“ replică tăios candidata. Finalul fu inevitabil. Comisia o pică pe „istorica“ în devenire, iar preşedintele îi zise anglistului: „Nu vă supăraţi pe noi. Tipa pare psihopată. Vă facem un bine că o respingem“. Mircea se prăbuşi în genunchi şi se repezi să sărute, plîngînd, mîinile membrilor comisiei: „Vă mulţumesc din suflet, fraţilor!“.
Morala? Previzibilă, ca de obicei: în universul doctoral românesc, nu este loc pentru cei slabi de înger.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.