Zilierii noştri cei de toate zilele (I)
Unul din muncitorii noștri, de la Troia, Hassan, avea fața cu kilometrajul cel mai mare pe care am văzut-o vreodată. Greu de uitat. Dădea cu noi la tîrnăcop și lopată de la șase la două, iar apoi se ducea acasă, mînca ceva și pleca pînă seara la munca cîmpului, sau construia o casă, sau alt mizilic. Majoritatea celor bătrîni făceau, de altfel, același lucru. Am două poze cu Hassan, făcute la șase ani diferență. În timp ce eu am chelit și m-am buhăit, fața lui brăzdată a rămas identică, același spectacol. Un altul, un fel de bunic pentru mine, Faik, lucra de 25 de ani cu arheologii și știa cîte ceva despre fiecare lucru care ieșea din pămînt. De dragul nostru, se prefăcea că ia în serios toată această ușchită întreprindere de a face săpături, distracție de oameni mari, și considera pînă la urmă inofensive obsesiile mele „inginerești“, de pildă ca nu cumva un ciob cu o proveniență greșită să ajungă într-un coș cu o altă etichetă etc. Mi-l amintesc cum, fără să-i spună nimeni, pusese deoparte truela de metal și începuse să curețe ușor un fragment de friză cu un bețișor de lemn, ca să n-o zgîrie. Mai tîrziu a fost operat și, cînd m-am dus în sat să-l văd, mi-a arătat spre inimă și mi-a zis: „Mi-au pus baterii“. Un alt bătrîn, Mustafa, zis Orak (seceră), mi-a făcut zile fripte ciorovăindu-se cu mine de cîte ori avea ocazia, ca să afle cît poate întinde coarda cu tinerelul orășean. Cred că făcea asta din pur interes de a vedea cum reacționez, interes, de altfel, pe care îl împărtășeam pe deplin. La sfîrșitul campaniei, spre surpriza mea, mi-a adus două sticle de doi litri îndesate cu cele mai bune măsline negre pe care le-am mîncat vreodată. De fapt, încă de la început acești zilieri bătrîni au fost esențiali pentru mine. Cînd m-am apucat să învăț turcă pe șantier, în 2003, aveam la dispoziție doar un dicționar francez-turc de dinainte de 1900, din care, cînd foloseam un cuvînt, oamenii se uitau la mine de parcă citeam din Biblia lui Cantacuzino la supermarket, și o gramatică nemțească lăsată în urmă de un tip care trebuise să petreacă odată o iarnă întreagă la casa săpăturii de lîngă Milet, în satul Akköy, și de la care mai rămăsese și o roabă plină cu sticle goale de coniac. Doi moși care spălau ceramică, Murat și Ahmed, erau însă profesorii mei cînd lucram în depozit. Erau amîndoi foarte scunzi, puternici ca tractorul și cu geniul simplificării. Nu le trebuiau multe cuvinte, de exemplu, ca să-mi explice, pe înțelesul meu, ce este Dumnezeu („unu“). La sfîrșit, Murat mi-a scris în caiet, ca să mă dea gata, Bismillahirrahmanirrahim, într-un cuvînt. Sub fiecare literă e un punct, de cînd moșul verificase dacă îi ies toate literele la socoteală.
În Maroc am avut în echipă un zilier în vîrstă, Hamza, pentru care am avut o antipatie spontană, sper reciprocă. Asta m-a împiedicat să încerc să-l înlocuiesc, deși venea o zi da, o zi nu. Dar munca avea de suferit, așa că i-am rugat pe ceilalți zilieri să-l convingă să vină regulat la treabă pentru că altfel rămîne fără bani, bani foarte buni, de altfel, în comparație cu ce se putea scoate din agricultură. Reprezentantul lor mi a zis, codindu-se, că dacă îl dăm afară pe tip, care are absolută nevoie de acea slujbă, ei vor trebui să facă grevă, pentru că locuiesc în același sat, merg pe aceeași uliță la aceeași ceainărie etc. Am lăsat-o deci baltă. Chiar a doua zi era ziua noastră liberă și am văzut foc lîngă o casă mai sus pe deal. Am alergat acolo cu niște găleți, împreună cu un coleg. Ardea o grădiniță uscată, plină ochi de cîrpe, buruieni și sticle de plastic. Sărăcia și mizeria erau cutremurătoare. Copiii plîngeau și mama se uita și se dădea de ceasul morții că a ajuns focul la zidul casei. Vecinii erau la muncă, nu era nici țipenie. Am aflat la întoarcere că era tocmai casa acestui tip Hamza, care la vremea incendiului, zicea cu satisfacție unul din cei care fuseseră gata să facă grevă pentru el, era la ceai în Moulay Idriss. Un alt moș din zonă, unul Kassim, era uscat ca un canotor, cu o față pe muchie gen Serge Gainsbourg și la fel de scandalos. La vîrsta lui, dădea cu tîrnăcopul ca nimeni altul și avea o singură problemă, din cînd în cînd își punea picături în nas. Acest Kassim era mai rău ca toți moșii din echipele de muncitori din Maroc, care, spre deosebire de Turcia, în loc să calmeze spiritele pe teren, participau activ la nașterea și desfășurarea certurilor și bătăilor care aveau loc aproape zilnic, pe la prînz. Pauza era mai mult pauza de bătaie decît pauza de masă. Am aflat mai tîrziu că picăturile pe care și le punea Kassim nu erau din categoria Rinofug/Bixtonim, ci din categoria cocaină.
Evident, în Turcia și în Maroc nici o femeie nu putea veni să lucreze pe teren ca zilier, însă ele făceau ceva la fel de important, care lipsește pe nedrept din manualele de arheologie, și anume găteau. Să gătești, să pui masa și să strîngi masa pentru 40-50 de oameni, și să lași seara bucătăria lună e în mod evident o faptă eroică. Am prins și cîteva șantiere în timpul Ramadanului, și am văzut o altă față a acestui eroism, adică bucătărese în vîrstă care fac de mîncare toată ziua, dar postesc din zori pînă la apusul soarelui. Nu e vorba numai de faptul că ești tot timpul cu nasul în mîncare și foamea e mai greu de suportat, dar stai în căldură toată ziua și nu poți să bei apă, lucruri pe care numai cei (cele, în cazul ăsta) în vîrstă doreau sau puteau să-l facă. După cum zilierii bătrîni erau cei care pe șantier lucrau (aproape) întotdeauna mai mult și mai bine decît tinerii. (Foto: echipă de muncitori turci pe un șantier arheologic din 1907.)
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.