Zgomot și furie
Au apărut, în ultima vreme, mai multe feluri de cavaleri ai dreptății. Din fericire, specia asta exista și în anii trecuți. Iar unii dintre reprezentanții ei au contribuit în mod hotărîtor la îmbunătățirea și la evoluția spațiului public de la noi. Dar, în anii din urmă, fenomenul s-a diversificat foarte mult. Pentru păstrarea unei necesare egalități de gen, mai bine folosim, totuși, alte formule, care să acopere acest fel de realitate. E vorba despre bărbați și femei. Nu există feminin pentru cavaler. „Luptători și luptătoare“ sună destul de belicos. Iar „activiști și activiste“ le amintesc unora – ce-i drept, celor mai în vîrstă – despre „glorioasa“ perioadă dintre 1946-1989. De fapt, nu e o problemă cu cuvîntul în sine, ci cu felul în care noi îl percepem după anii lungi ai Epocii de Aur. Poate că acum, după treizeci de ani de la căderea simbolică a comunismului în România, am putea să avem mai multă îngăduință pentru noile accepțiuni pe care le-am putea da unor cuvinte.
Nu e ușor să-i denumești pe acești oameni care sînt sau cred că sînt apărătorii dreptății. Unii dintre ei au reușit cu adevărat să fie așa ceva. Merită mulțumirile multora dintre noi. Mai ales ale celor care-au stat mereu pe-acasă, și-au zis că totul se rezolvă de la sine. Însă, de la o vreme, categoria acestor apărători s-a diversificat mult. A devenit foarte greu să‑i definești. Pentru că nici nu seamănă întotdeauna între ei. Deși au cîteva caracteristici comune. De cele mai multe ori sînt persoane cu educație universitară. Mulți au studiat în străinătate, unii dintre ei făcînd acest lucru la școli cu mare reputație internațională. Aidoma pașoptiștilor, vin de la aceste școli cu idei noi, pe care speră să le facă să funcționeze în spațiul românesc. Iar locul acesta are mare nevoie de așa ceva. Din nefericire, istoria modelului nostru cultural conține în mare măsură straturi de schimbare de acest fel. Idei peste idei, schimbate la fiecare generație de absolvenți întorși acasă, fiecare idee cu specificul spațiului cultural dinspre care sosea. Unele au reușit să prindă, altele nu. Unele ne-au ajutat enorm să mergem înainte, să ne dezvoltăm. Altele au contribuit din plin la o formă continuă de isterie. O neliniște care cere schimbare în mod mecanic, obsesiv, cu convingerea că schimbarea, în sine, e soluția mereu salvatoare.
Ca orice model cultural, și al nostru are bunele și relele lui. Așa e și cu spațiul public, cu caracteristicile sale, care decurg în mod direct din natura modelului cultural. Le datorăm unor oameni pe care-i putem numi oricum (cavaleri ai dreptății, activiști, militanți, creatori ai societății civile), mai mult sau mai puțin zgomotoși, faptul că, totuși, ne-am urnit și am plecat, plini de ezitări, pe drumul construirii unei societăți contemporane, civilizate. Există însă și o categorie de apărători ai dreptății, activiști, progresiști – la urma urmei, nu denumirea contează –, care se aseamănă cu ceilalți doar prin zgomot. Și mai au în plus multă, foarte multă furie. În general, sînt aproape complet lipsiți de umor, extrem de îndîrjiți, gata oricînd să înfiereze orice. Funcționează pe modelul: „Am prins o idee pe-afară, e pașaportul meu de a mă face remarcat acasă!“. Mereu sînt „nedreptățiți“. De parcă societatea românească ar duce lipsă de așa ceva. Dimpotrivă. Excelăm la capitolul ăsta. Dar ei sînt „nedreptățiți“ de profesie. Adică asta e meseria lor. Cum prind un post undeva, o finanțare pentru un proiect, o sinecură – pe care întotdeauna o denunță furioși pînă la leșin, dac-a prins-o altcineva –, cum se liniștesc brusc. Nu mai auzi de ei. Devin elemente cuminți ale sistemului ticăloșit pe care l-au înjurat ieri.
Mereu se plîng, avînd grijă să facă asta cît mai zgomotos, de faptul că rezistența la schimbare e enormă pe-aici. Firește că așa e. Dar nu pentru că spațiul ăsta „rudimentar“ are ceva anume cu ei, ca persoane. Ci pentru că ăsta e nivelul modelului civilizațional în care ne găsim. Ideea e să lucrezi la îmbunătățirea lui. Iar lucrul ăsta nu se face urlînd ca din gură de șarpe că tu ești nedreptățit, pentru că ai absolvit o facultate în străinătate. Nu e o soluție să țipi cît te țin plămînii că ai ajuns într-o lume de imbecili și de proaste, cu toții conspirînd la scufundarea în anonimat a individului sau individei de valoare, care nu primesc suficientă recunoaștere pentru potențialul de care dispun. Nu de puține ori, nedreptățiții de meserie se agață de orice are legătură cu political correctness. O fac atît de isteric și de agresiv încît reușesc să decapiteze dintr-o tăietură orice mugur de idee umanistă. Nu‑ți vor explica niciodată, cu răbdare, ce sînt discriminarea sau abuzul și sub ce feluri de camuflaj se pot ascunde. Vor urla că sînt sufocați de primitivi și de țoape proaste, care-au cucerit prim-planul spațiului public. Ceea ce e greu de contrazis. Dar dumnealor nu vor în primul rînd o însănătoșire a spațiului public. E un proces prea cronofag. Vor înlocuirea imediată a ălora care ocupă scena cu ei înșiși și cu prietenii lor.
Cel mai rău pici dacă te suspectează, cumva, de orice legături cu Biserica. Aici, ți‑ai dat foc la valiză. Trebuie să ai mare grijă ce zici și ce faci. Poți să fii ateu, liber-cugetător, agnostic, nihilist, artilerist, rebusist, tractorist, ce vrei tu. Dacă le acorzi respect firesc unora care cred, dacă le respecți alegerea și te porți politically correct cu ei, ai greșit-o rău. Pîn-aici ți-a fost, frățicule! Ți se cască gura, ți se bagă pe gît o grenadă și ți se dă un pumn în cap, să-nghiți temeinic. Tovarășii securiști erau niște copii la joacă, în pantalonași scurți, pe lîngă acești vigilenți profesioniști. Să nu încapi pe mîna unuia sau a uneia de felul ăsta, dacă te‑au luat la ochi. Proști și proaste cu școală, furioși rău, plecați la făcut „dreptate“. Mai că-ți vine să zici un „Doamne ferește!“.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.