Zăpăceală cu erotomani

Am înțeles cu adevărat ce înseamnă un stalker abia cînd am ajuns în America, pe la începutul anilor ’90, din discuțiile cu oamenii locului (pe bună dreptate, deosebit de sensibili la ideea hărțuirii de orice fel). Tot peste Ocean, am vizionat și un film artistic „în temă“, cum s-ar zice, primul de altfel, de acest gen, din existența mea de pînă în momentul respectiv, intitulat chiar așa – Stalking Laura / Urmărind o pe Laura –, cu Brooke Shields în rolul principal. Acolo, un individ (culmea, inteligent și educat!) dezvoltă o obsesie pentru colega (de serviciu) Laura (Shields însăși), pe care o urmărește compulsiv pînă ce alunecă spre sociopatie și, implicit, recurge la crimă. Precizarea din finalul peliculei – că povestea fusese inspirată din fapte reale – m-a cutremurat pur și simplu. Pînă la experiența americană, în inocența mea comunistă, presupuneam „urmăritorul hărțuitor“ a fi, în cel mai rău caz, veleitarul literar care te caută insistent (pe tine, „specialistul“ în literatură) pentru a-ți pretinde un verdict critic – desigur, pozitiv – asupra „operelor“ sale poetice. Sîcîitor, dar, pînă la urmă, complet benign. Supliciile Laurei (protagonista intrigii cinematografice menționate) m-au pus serios pe gînduri, determinîndu-mă să cred că, neconfruntîndu-ne, în mod real, cu fenomenul de stalking în România acelor ani, noi nu dețineam nici măcar o traducere potrivită a lui: urmărire/hărțuire. Cam puțin, să admitem, pentru ce implica / ce implică, foarte concret, verbul englezesc to stalk (preferat astăzi și în limba română, ca „barbarism“, tocmai pentru forța lui originară, net superioară conotațiilor molatecelor sale echivalente autohtone)!

Între timp, vremurile s-au complicat, neîndoios, și pe meleagurile mioritice. Au apărut și aici stalker-ii veritabili, hărțuitorii în toată regula. Aud istorii dintre cele mai exotice legate de subiect, demne de un ochi regizoral hollywoodian. Una m-a impresionat, recent, destul de tare, prin, cum să spun, întorsăturile ei de telenovelă sud-americană. Pe scurt, vărul unui amic de-al meu, medic de profesie, a început să fie căutat insistent de o tînără asistentă din spitalul unde bietul băiat lucra. Inițial, prin saloanele și pe coridoarele vastei incinte, apoi, și la telefon, pe e-mail și – da, din păcate, doctorul nu rezistase ispitei de a-și deschide un cont! – pe Facebook. Nu conta faptul că victima era căsătorită și avea doi copii! Femeia în halat alb se îndrăgostise nebunește de el și dorea, cu orice preț, să-și transmită sentimentele „subiectului“ obsesiilor sale afective, „subiect“ pe care-l considera, fără drept de apel, în măsură identică înamorat de ea, deși, „timid“, bărbatul în cauză nu se arăta pregătit să recunoască. Un caz clasic de erotomanie, veți observa. De acord, numai că diagnosticarea psihiatrică precisă nu l ajuta cu nimic pe disperatul și angoasatul medic. Încercase, pe toate căile, să-și convingă hărțuitoarea să-l lase în pace: frumos, prin dialog civilizat și rațional, urît, prin amenințări și atitudine macho, oficial, prin intervenția forurilor administrative din spital, legal, prin apelarea la autoritățile din spațiul siguranței publice. Eșec integral. Politețurile, asemenea durităților de limbaj, o împingeau pe asistentă să fie și mai energică în demersurile ei, suspectînd că, în spatele lor, în „simptomatologia“ lor, așadar, se găsea, în fond, iubirea nemărturisită a tristului doctor.

Mai mult, directorul spitalului, un ins blajin și delicat, nu a înțeles prea bine de ce se plîngea traumatizatul său coleg și a vorbit cu femeia hărțuitoare pe un ton paternal, cerîndu-i, blînd, să devină „mai ștearsă“ în unitatea spitalicească, întrucît declanșa, iată, „drame erotice“. Nici polițiștii nu au fost mai utili, subliniind că, în absența unui delict clar, palpabil, nu puteau sancționa un cetățean pentru simplul motiv că își exprima dragostea fierbinte pentru alt cetățean. Prin urmare, teroarea s-a amplificat. Și, de parcă acestea nu ar fi fost suficiente, eroul nostru începu să primească mesaje de hărțuire și de la alte persoane. Un tip îl atenționa, sever, să nu „se mai țină de logodnica sa“ (asistenta, se înțelege!), pentru că „va da ochii cu el“. O a doua femeie îl apostrofa că „iubita lui“ (aceeași asistentă) i-ar distruge ei căsnicia (părea să fie nevasta celui amintit anterior) și, ca atare, era (înșelata, carevasăzică) „în stare de orice“, chiar „și de omor“. În sfîrșit, în presa locală mondenă a apărut o fotografie a medicului lîngă un titlu terifiant: „Un Don Juan cu bisturiu. Terminatorul de mariaje“. Articolul denigrator a constituit picătura de umplere a paharului. Vărul prietenului meu s-a predat imediat la prima secție polițienească, autodenunțîndu-se drept stalker și pretinzînd să fie arestat neîntîrziat. Întrebat pe cine urmărise/hărțuise, doctorul a răspuns că pe el însuși. Tocmai realizase că, fără să intenționeze, crease un lanț trofic de prădători hărțuitori, unde el funcționa în postură de alfa și omega, de cauză și efect în propria-i nenorocire. Se simțea deci urmărit de sine însuși, într-un exces de autoreprezentare bipolară ce nu putea rămîne nesancționat. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.

Foto: Vlastimil, flickr