Who's Who

M-a abordat deunăzi vecinul meu de la etajul patru, Victor Momberon, un simpatic medic reumatolog cam de vîrsta mea. Îl interesa dacă-l știu pe pensionarul de la unu’, care umblă cu o imensă pălărie de pai indiferent de vremea de afară. „Ăla care are un chioșc în spatele blocului, unde vinde vara roșii și vinete, iar iarna ornamente pentru Crăciun…“, a detaliat Momberon. „Îl cunosc, cum să nu? E un om de treabă. De cîte ori mă vede, mă îmbie să cumpăr legume de la el, promițîndu-mi discount-uri nemaipomenite. Am ­luat de vreo două ori, dar prețurile s-au dovedit duble față de cele din piață. De aceea, în prezent, cînd ne întîlnim, îi spun, din start, că țin regimuri pe bază de carne, evitînd astfel «ofertele» lui… În principiu însă, pare băiat bun“, am replicat eu. „O fi, habar n am, problema mea e de altă natură“, continuă Momberon. „Tipul a făcut, cu secole în urmă, Școala Normală, unde a fost coleg de clasă cu taică-meu. S-au reîntîlnit, după un mileniu, acum o săptămînă, cînd bătrînu’ a venit pe la noi să stea puțin cu ăla micu’. Pupături, chiote, «amintiri» – vorba vine – de octogenari. Taică-meu nu-l mai scotea din «Băi Bernațchi, băiatule, ce dor mi-era de tine!» M-am bucurat, întrucît, iată, deși ne salutam de mult timp, abia atunci aflam, în sfîrșit, numele vecinului. Puteam să-i zic, în viitor, fără teamă, domnule Bernațchi. Întotdeauna m-am simțit stingherit în împrejurările în care mimez familiaritatea extremă cu cineva, cu toate că tu nu-i știi nici măcar numele. În noul context, la rigoare, îi puteam cere lui Bernațchi mici favoruri, cum ar fi, de pildă, să-l supravegheze două-trei ore, împreună cu nevastă-sa, pe cel mic, cînd eu și Maria ne-am fi găsit la ananghie cu programul. Nu i-aș mai fi chemat pe ai mei a­tî­ta drum, că-s bătrîni, săracii…“ „Apoi, ce să vezi?“, strigă deodată doctorul Momberon. „Ce să văd?“, am întrebat speriat de a binelea.

^„A început nebunia!“ „Care nebunie?“ „Păi, așteaptă, că-ți povestesc! N-o să-ți vină să crezi, nu alta… Mă pune naiba, într-o dimineață, să cobor tocmai de la etajul nouă pe scări. Cică să mai fac mișcare, mă îndeamnă întruna Maria, ca să nu ajung precum anchilozații mei de la spital mai devreme decît aș putea bănui. Sînt reumatolog și nu-ți pot relata ce cazuri am în clinică. Pe unul trebuie să-l aruncăm pur și simplu, de sus, în piscina pentru tratament, deoarece nu reușește să se sprijine în membrele proprii nici măcar cît să fie introdus treptat în apă. Altul vine de la salon în cabinetul meu adus pe brațe și, cînd deschide gura, îi pîrîie…“ „Victore, Victore!“, l-am trezit brusc pe medic din transa lui narativ-digresivă. „Coborai scările…“ „Da, scuză-mă! Coboram și, la unu’, trec pe lîngă ușa lui Bernațchi. O știam dinainte, pentru că l-am văzut, în situații (frecvente!) de defecțiune a liftului, intrînd și ieșind de acolo. Stupoare! Pe ușă scria mare, în interiorul unei plăcuțe argintii: Fam. Mierleanu. Care-i treaba cu Bernațchi? – m-am întrebat. Îl sun pe taică-meu – care-i și el cam dus cu pluta la optzeci și trei de ani – și îi prezint toată tărășenia. «Ești prost», m-a interpelat bătrînul neconcesiv. «Bernațchi e Bernațchi și gata! Colegul meu din junețe. Nu are fete, din ce mi a mărturisit săptămîna trecută, să crezi că ar locui cu vreun ginere căruia i-ar fi pus numele de familie pe ușă și, în plus, ai observat și tu, a răspuns la apelativul folosit de mine.» «Poate Bernațchi o fi fost porecla dată de voi în școală, iar pe om îl cheamă, de fapt, Mierleanu», am îndrăznit eu să plusez. «Ești bleg», m-a expediat din nou the old man. «Porecla lui Bernațchi era Bulansky, cu kappa și igrec, și, dacă l numeam așa, se enerva teribil. Odată, l a strîns pe unul de nas pînă cînd urechile i au început să...»“ „Victore, Victore“, m-am alertat iarăși, „Mierleanu rămînea deci Bernațchi…“

^„Da, iertare, mă ambalez repede… Bernațchi era totuși Bernațchi și nicidecum Mierleanu! Dilemă insolvabilă. Să-l rog chiar pe împricinat să o dezlege, nu puteam. Mi-ar fi fost jenă. M-am gîndit că, pînă la urmă, Mierleanu ar fi numele de fată al soției sale, iar apartamentul i-ar fi aparținut ei. Ceva de genul ăsta. Mai bine îmi vedeam, ca atare, de treabă. Numai că, dragul meu, nu avem happy end la filmul cu domnul Bernațchi. Nu, nu! La vreo două zile de la întîmplare, mă aflam în spatele blocului, la plimbare cu cel mic. Nea Bernațchi stătea în chioșc ca de obicei. Trece unul și i se adresează plin de curtoazie: «Ooo, da’ ce roșii frumoase aveți astăzi, domnu’ Harașut!» Harașut, frate! Nici Bernațchi, nici Mierleanu! Nici măcar Bulansky, ci de-a dreptul Harașut! Bun, te gîndești pesemne că Harașut va fi fost numele de botez al ipochimenului, cum este la mine Victor și la tine Codrin. M-am gîndit și eu, dar să fim serioși! Cine-și botează progenitura – fie și în urmă cu două secole – Harașut? Ei, dar și dacă ar fi cea mai mică ambiguitate în această privință, află că, tot atunci, cu noi toți de față, a mai apărut o cucoană care-i zice eroului meu «Bună ziua, Nea Coșmelegea! Minunate vinete ai adus de la țară!» Bernațchi, impasibil, le răspunde, nesmintit, tuturor cu veselie, oferind reduceri în dreapta și-n stînga. Nimeni, în afară de mine, nu părea cîtuși de puțin tulburat…“ L-am privit pe doctorul Momberon cu îngrijorare. Dezvăluia o fizionomie descompusă, cu ochi cețoși și dezorientați. Am decis că nu aveam cum să-i ascund adevărul: „Victore, Victore, departe de mine intenția să te necăjesc și mai mult, dar pe pensionarul de la unu’ cu pălărie de pai – despre care vorbești cu atîta înfrigurare – îl cunosc de o groază de ani. Este Capră. Indubitabil. Domnul Petrișan Capră.“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.