Vuvuzela supriză

Vuvuzela (sau vuvuzeaua, în varianta românizată) să fie de vină pentru surprizele de la Cupa Mondială? Să fie nord-coreenii mai puţin sensibili decît brazilienii la al său zumzăit? Să fi avut elveţienii şi mexicanii vată în urechi în vreme ce spaniolii şi francezii, cu timpanele expuse, să fi jucat cu creierii făcuţi varză de zglobia trompetă?

S-o luăm pe rînd. Nord-coreenii vin din altă lume. La ei sună o singură trompetă, atunci cînd răsare soarele sau cînd apare cel mai iubit fiu, ceea ce e totuna. La brazilieni e vorba de urechea internă, în care răsună mereu samba. Cînd toţi vor dansa coordonat, pînă şi vuvuzelele o să ţipe răguşit. Pentru partizanii elveţieni veniţi din toate cantoanele planetei, rîul, ramul, neamul şi vuvuzeanul sînt de partea lor. În sistemul „dă şi fugi“ orice disfonie e o simfonie. Mexicanii, e drept, au părut un pic ameţiţi la început, dat fiind că au luat primii contact cu zecile de greieraşi trompetişti, după care au găsit o victorie părăsită în mijlocul drumului şi au ridicat-o de pe jos. Spaniolii nu mai aud nimic de pe pămînt. Aud doar cerurile care le spun că sînt cei mai buni din lume şi pe Dumnezeu care le-a şoptit la ureche nota Nadiei Comăneci. Vuvuzele? Goluri? Ce sînt astea? Et les Français, pour la bonne bouche. Impecabili. Imperturbabili. Les black-blanc-beurre au cupa lor mondială, a înjurăturilor. Cocoşul artist cîntă trist, pînă nu îi umflă şi lui cineva ciocul. Et vous, vous ailes?